Secretul tovarășului Sucilă

Prezentul continuu // Dacă noua sucire spre Est a lui Voronin nu poate să-l împace cu Tkaciuk, înseamnă că disensiunea dintre ei pe tema vectorului de politică externă a fost un pretext

Motto: „În viață, cel mai important lucru nu e unde te afli, ci în ce direcție mergi”, Oliver Holmes

După ce acum cinci luni a uluit toată lumea, afirmând că Republica Moldova ar trebui să meargă în direcția europeană în dauna celei estice, Voronin s-a răzgândit. Miercuri, la o conferință de presă, el a declarat căUniunea Eurasiatică ar fi, totuși, mai binevenită.

În zigzag

Că liderul PCRM poate oricând face albul negru și viceversa se știe demult. În 2001, bunăoară, el a venit la putere, promițând aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. Patru ani mai târziu însă a întors macazul și a făcut declarații favorabile integrării europene. După încă vreo trei ani, s-a sucit iar, apropiindu-se de Rusia.

Zigzagurile amețitoare ale fostului președinte nu miră pe nimeni. Nu prezintă vreun interes nici faptul că, de la un timp încoace, el își schimbă părerile mai des decât costumele.

La ultima conferință de presă, unde a întors-o spre Uniunea Eurasiatică, Voronin a venit pare-se în același sacou în care anunțase odinioară că preferă Uniunea Europeană. Trezește curiozitate însă nu vestimentația, ci backgroundul ultimului său viraj.

Reîntorcându-se cu fața spre Asia, Voronin în treacăt l-a atacat pe Mark Tkaciuk, dezvăluind un detaliu picant. Fosta sa eminență cenușie, susține liderul comunist, a încercat să-l strecoare pe listele PCRM pe controversatul milionar Veaceslav Platon.

Provocarea

De unde și impresia că Voronin nu numai că rămâne supărat pe talibanii recent scoși pe linie moartă, ci și continuă războiul mediatic împotriva lor. Nu toate conturile, probabil, au fost reglate, chit că Mark Tkaciuk s-a retras din politică.

Pe de altă parte, în condițiile în care Voronin alege din nou Uniunea Eurasiatică, mărul discordiei sale cu talibanii ar trebui să dispară. El s-a certat cu Tkaciuk, G. Petrenco și compania, fiindcă a ales UE în detrimentul direcției ruse pentru care se pronunțaseră aceștia. Iată că acum, întorcând foaia, el se situează pe poziția lor.

Altfel spus, între liderul comuniștilor, pe de o parte, și radicalii eliminați din joc, pe de alta, astăzi nu există divergențe. Și Voronin, și Tkaciuk sunt, ca altădată, pentru Uniunea Eurasiatică.

De ce dar nu-și strâng mâinile în această situație? De ce continuă să se războiască? De ce oare cel dintâi pare tentat să bată noi cuie în sicriul celui de-al doilea pentru a-i îngropa cariera politică?

Dacă noua sucire spre Est a lui Voronin nu poate să-l împace cu Tkaciuk, înseamnă că disensiunea dintre ei pe tema vectorului de politică externă a fost un pretext. O înscenare. O cacealma.

Dar cu ce scop? Se pare că pentru a-i provoca pe talibani. Pentru a-i obliga să se burzuluiască. Să se opună, ca apoi să fie sancționați și excluși din partid.

Pe o linie frântă

În mod normal, Voronin n-avea nevoie să întoarcă placa în ajun de campanie electorală, dând cu piciorul în Uniunea Eurasiatică. Electoratul său e filorus și schimbarea bruscă a opțiunilor externe dezavantaja partidul.

Se vede că liderul comunist a făcut un gest aparent sinucigaș, renunțând la direcția răsăriteană, doar pentru a se descotorosi de Mark Tkaciuk, Grigore Petrenko ș.a.m.d. Acum însă, când aceștia sunt îndepărtați, Voronin se sucește iar pentru a nu pierde voturile prorușilor.

Rămâne întrebarea: de ce trebuia să-i elimine grabnic pe talibani chiar cu riscul de a pierde o parte semnificativă a electoratului comunist? Cred că e vorba de participarea aceluiași Platon la finanțarea unor proiecte rusești ilicite cu iz terorist de genul „Antifei”, care puteau conduce la eliminarea PCRM din campania electorală.

Există și alte câteva motive ce țin de afacerile personale ale liderului comunist, asupra cărora vom reveni. Până una-alta, un lucru mi se pare cert.

Voronin e un personaj dependent și șantajabil. Anume acest fapt l-a transformat de vreo zece ani într-un fel de tovarăș Sucilă care se vede silit să se miște prin viața sa politică pe o linie frântă destul de riscantă.