Rusia va ceda Transnistria, numai că nu Republicii Moldova

Prezentul continuu

Republica Moldova s-a pomenit în situaţia elevului repetent căruia familia i-a angajat un preparator pentru a-l ajuta să obţină nota de trecere. Drept urmare, şcolarul primeşte însărcinări concrete, îi sunt explicate cu de-amănuntul temele şi i se trasează termene exacte de învăţare a materiei de studiu.

De ce Occidentul vrea ca reglementarea transnistreană să devină o prioritate naţională?

Setul de recomandări privind măsurile de neamânat ce trebuie întreprinse în domenii precum sectorul bancar, energia, justiţia, combaterea corupţiei sau dezvoltarea rurală, înmânat premierului Chiril Gaburici la 4 martie 2015 de către partenerii de dezvoltare ai Chişinăului, aminteşte, într-adevăr, de o lecţie de meditaţie. Documentul conţine o analiză exhaustivă a stării de lucruri din Republica Moldova, dar şi obiective clare ce trebuie atinse într-un anumit interval de timp.

Printre problemele de stringentă actualitate care urmează să fie rezolvate se numără şi chestiunea transnistreană. Acestuia documentul cu pricina i-a rezervat un capitol aparte. Şi nu întâmplător.

Aliaţii occidentali stăruie asupra faptului că atenţia care s-a dat până acum regiunii separatiste nu este suficientă. Ei somează autorităţile de la Chişinău să-şi dubleze eforturile pe această direcţie.

Guvernului Gaburici i se sugerează să considere reglementarea transnistreană ca fiind o prioritate naţională. Altfel spus, căutarea căilor de aplanare a diferendului devine, alături de combaterea corupţiei, reformarea justiţiei, independenţa energetică sau dezvoltarea mediului rural, o condiţie indispensabilă a europenizării Republicii Moldova.

De ce se pune accentul pe chestiunea transnistreană în situaţia în care cheia soluţionării ei nu se află la Chişinău? Pentru că timpul nu are răbdare.

Pe de o parte, regiunea rebelă, în condiţiile războiului ruso-ucrainean, devine o sursă periculoasă de destabilizare. Deloc întâmplător, situaţia de la Nistru îngrijorează în ultimul timp tot mai mult NATO, UE şi SUA. Cancelarul Angela Merkel, bunăoară, în cadrul unei conferinţe de presă, susţinute la Berlin împreună cu preşedintele Klaus Iohannis, s-a arătat extrem de preocupată de situaţia dificilă în care s-a pomenit Republica Moldova.

Pe de altă parte, Ucraina, din cauza prezenţei militare ruse în Transnistria, are mereu senzaţia unui spate dezgolit în care i se înfige ameninţător în coastă ţeava mitralierei Kalaşnikov. Cei două mii de militari ruşi, coroboraţi cu armata transnistreană de vreo 10 mii, i-ar permite Rusiei să deschidă oricând un al doilea front împotriva Kievului.

Refuzul federalizării

Nu e de mirare că toată lumea doreşte astăzi să se descotorosească de autoproclamata republică nistreană. Şi Washingtonul, şi Bruxellesul, şi Kievul, şi Chişinăul, dar şi, oricât ar părea de paradoxal, Kremlinul.

Ruşii pot fi înţeleşi. În condiţiile unei Ucraine ostile, Transnistria este izolată, iar sprijinirea ei economică, politică şi militară devine o misiune aproape imposibilă pentru Moscova.

În aceste împrejurări, Kremlinul lansează discret nişte semnale, preponderent pentru Occident, că ar fi dispus să coopereze în vederea reglementării conflictului. Transnistria trebuie să fie un raion distinct cu garanţii speciale în cadrul statului moldovenesc unic, spunea deunăzi ministrul adjunct de Externe al Rusiei, Grigori Karasin.

Atare propuneri au mai fost făcute, de altfel. În speţă, de acelaşi Karasin. Însă pentru prima dată Moscova vorbeşte nu de o federaţie, ci de un „stat unic”. Şi acest fapt mi se pare simptomatic.

Putin nu mai insistă nici pe federalizarea Ucrainei, necum pe cea din Republica Moldova. De ce oare?

Pentru că preşedintele rus nu îşi propune să spargă zidurile cu capul. Ucraina nu-i Bosnia căreia poţi să-i impui federalizarea din afară.

Monedă de schimb pentru Crimeea?

Liderul de la Kremlin, oricât de dementă ar fi anexarea Crimeii, are, neîndoios, o strategie de legitimare a ocupaţiei peninsulei şi de debarasare treptată de sancţiunile occidentale. De aceea, el astăzi nu face altceva decât să adune cât mai multă monedă de schimb pentru a putea răscumpăra legal teritoriul ocupat al Ucrainei. Iar debandada din Donbas îi serveşte anume acestui scop.

Astfel, încetarea definitivă a războiului în regiunile Doneţk şi Luhansk este preţul pe care Putin îl va cere pentru ca şi Occidentul, şi Kievul să se resemneze cu anexarea Crimeii. Numai că asta nu-i suficient.

Asul din mânecă pe care îl va scoate liderul de la Kremlin va fi, după toate probabilităţile, reglementarea transnistreană. Regiunea separatistă va fi cedată, în sfârşit. Numai că nu Republicii Moldova, ci Ucrainei, fără nicio federalizare, după cum promite Karasin, în schimbul Crimeii.

Chişinăul nu va recupera Tiraspolul, deoarece nu are nimic de oferit în schimb. Unde mai pui că o astfel de soluţie ar conveni nu doar Moscovei şi Kievului, ci şi Occidentului care îşi dă seama că doar Ucraina este capabilă să asimileze Transnistria fără efecte adverse.

Dar pot oare SUA şi UE să se împace cu perpetuarea prezenţei ruse în Crimeea? Nu ar fi la mijloc un târg mult prea penibil ca să fie acceptat de ţările occidentale?

Există scenarii menite să justifice o atare mutare, creând impresia că şi lupul va fi sătul, şi oaia întreagă. În mass-media internaţională, bunăoară, a apărut deja un model de tranzacţie ruso-ucraineană.

Publicaţia „Le Huffington Post” propune ca peninsula Crimeea să fie dată Rusiei în arendă pentru un termen de 99 de ani, urmându-se exemplul Hong Kongului care tot astfel a fost transmis Marii Britanii în 1898. Este la mintea oricui că pentru această cedare Ucraina va trebui recompensată cu Transnistria, întrucât pacificarea Donbasului, repet, nu are cum fi o concesie mulţumitoare.

Dar cu ce se alege Republica Moldova de pe urma acestei rocade? Bonusul care i se pregăteşte pentru renunţarea la Transnistria va fi, pesemne, integrarea europeană.