Independența NU este incompatibilă cu sprijinul

Sursa: psychologies.ro

Cred că independența noastră, a femeilor, este necesară, dar nu trebuie dusă la extrem. Oare aceasta exclude sprijinul? Sunt cele două incompatibile?

Eu mă consider o femeie independentă. Am trăit singură câțiva ani, știu că sunt în stare să mă susțin, să am grijă de mine și nevoile mele, să îmi plătesc la timp responsabilitățile financiare, să îmi permit câte o sesiune de shopping sau o cină în oraș.

Nu trăiam în lux, desigur. Locuiam în chirie, într-o garsonieră modestă, pe care o puteam întreține din veniturile mele, fără eforturi supraomenești.

Da, la un moment dat aș fi putut alege o locuință cu o chirie ceva mai mare, dar îmi place să fiu precaută și, în loc să cheltui puținul venit suplimentar pe care îl am pe așa ceva, prefer să mă gândesc cum aș susține un alt stil de viață dacă lucrurile s-ar schimba. Nu sunt o pesimistă, dar nici nu fac schimbări majore cum apare prima rază de soare.

Chiar și așa, eu recunosc că am învățat să cer și să accept ajutorul altora. Credeam că independența mea înseamnă egalitate absolută, înseamnă să nu primești ajutor decât dacă ești în vreo situație fără ieșire, înseamnă să păstrezi totul sub controlul tău.

Motiv pentru care, atunci când am început o relație, nu acceptam să mi se plătească cina sau, cu atât mai mult, să fiu ajutată financiar când am intrat într-un impas. Doar sunt independentă, nu?

Și totuși, după doi ani de relație și un iubit răbdător alături de care am învățat că sprijinul nu înseamnă nimic rău, oare de ce ne cramponăm de ideile absurde, extreme, legate de independență?

Eu una, eram temătoare să nu mă creadă vreo interesată de banii lui sau să nu cumva să mă complac în rolul „prințesei salvate din turn”. Revenind, între cele două extreme sunt infinit de multe nuanțe.

Spre exemplu, eu pentru ziua lui de naștere strâng bani cu câteva luni înainte și tot nu îi cumpăr un cadou atât de scump precum îmi face el mie. Dar am învățat să mă bucur și să accept diferența de venituri, sprijinul lui și lejeritatea în discuțiile despre finanțe.

El acceptă plățile pe care prefer să le fac eu în continuare în ceea ce mă privește, iar eu nu mai joc rolul amazoanei când primesc un cadou scump sau când bugetul pentru piață este susținut în mare parte de partenerul meu.

Uneori nici acum nu îmi este simplu, dar nu mă mai comport greșit, dintr-o proastă înțelegere a felului în care ne manifestăm independența.

Nu am renunțat la toate responsabilitățile mele întrucât acum le preia el și nici nu voi considera vreodată că el, bărbatul în casă, trebuie să se ocupe de toate cheltuielile. Dar cum veniturile noastre diferă, accept și recunosc că principalul susținător este el. Și nu mi se mai pare nimic rău în asta.

Sursa: psychologies.ro