Alegeri care dau bătăi de cap: părinte SAU prieten?

În relația părinte-copil există o parte pur emoțională, construită pe afecțiune și respect. Părinții și copiii sunt programați genetic să se iubească reciproc. Rămâne însă o dilemă. Cum e mai bine să-i fii copilului, părinte sau prieten?

La sugari, rolul emoțional al mamei se manifestă atunci când își ține copilul în brațe, îi vorbește și îi cântă, când îi alină plânsul. Cel funcțional implică hrănirea, îmbăierea și schimbarea scutecelor. Dacă unul dintre cele două roluri – oricare dintre ele – nu ar fi îndeplinit, copilul ar avea de suferit. Dacă doar l-ar iubi, fără a îndeplini și rolul funcțional, s-ar numi neglijență. Dacă s-ar ocupa doar de partea funcțională și nu i-ar arăta copilului iubire, efectele pe termen lung asupra dezvoltării sale emoționale ar fi devastatoare.

Pe măsură ce copiii cresc, rolul părinților devine mai mult funcțional și mai puțin emoțional. Să recunoaștem, este o lecție dură pentru părintele care vrea să fie cel mai bun prieten al copilului său. Chiar și rolul acesta funcțional suferă modificări de-a lungul timpului. La vârsta de un an el presupune schimbarea scutecelor, la vârsta de opt ani efectuarea temelor, iar la vârsta de 15 ani impunerea unor reguli pentru siguranța sa.

Părinte sau prieten?

Unii părinți greșesc încercând să-și transforme copiii în prieteni. În primul rând pentru că între a fi părinte și a fi prieten este o limită fragilă. Și multe capcane. A fi prietenul copilului tău sună foarte bine, dar este imposibil în realitate. Părintele are datoria de a impune reguli, pe când un prieten, prin definiție, nu face acest lucru. Un prieten nu îți spune ce să faci și nici nu cere explicații pentru unele… derapaje. Așadar, incompatibilitatea dintre cele două noțiuni este evidentă.

O altă situație este aceea în care un părinte care îi spune copilului său „Vreau să-mi fii prieten și eu să-ți fiu prieten”, de fapt vrea să spună „Vreau să fii confidentul meu”. Iar asta nu se potrivește deloc cu rolul său funcțional. Părintele se asigură în acest fel că are cui să spună ce simte cu adevărat cu privire la soacră, la o prietenă, la un vecin sau la șeful de la serviciu. Pierde din vedere faptul că un copil nu este pregătit din punct de vedere moral, emoțional și intelectual să joace rolul de confident.

De cealaltă parte, părintele așteaptă de la copil confidențe. De exemplu, să-i spună că a mestecat gumă în timpul orei și profesorul l-a apostrofat. Copilul se așteaptă ca părintele, în calitate de prieten, să fie de partea lui și să confirme că profesorul este un ticălos și că regula lui este stupidă. Un părinte funcțional i-ar spune: „Nici mie nu îmi plăcea regula aceasta când eram la școală, dar trebuia să o respect”. Sunt două răspunsuri diferite, în ambele părintele empatizează cu copilul, dar într-un caz este prieten și este ineficient, iar în celălalt este părinte funcțional și îl învață importanța respectării regulilor.

Țineți cont de faptul că fiindu-i prieten, riscați să vă pierdeți autoritatea. Și că dacă veți sancționa lipsa de respect, copilul vă va considera ipocrit. Dacă aveți tendința de a vă trata copilul ca prieten, ar trebui să înțelegeți pe deplin această noțiune: prietenii sunt un grup de oameni care au aceleași preocupări, interese și noțiuni despre viață.

Iar adevărul este că adulții și copiii au noțiuni foarte diferite despre ceea ce este bine sau rău, despre ceea ce ar trebui să facă.

Pentru copil este cel mai bine să aibă un părinte iubitor și responsabil.

Sursa: avantaje.ro