Brexit: Cum i-a mers, de fapt, Marii Britanii, în Uniunea Europeană. AVENTURILE aderării și evoluția în timp

sursa: google.ro

Pentru a înţelege parcursul de până la ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, prescurtat Brexit, ar fi util să vedem cum a intrat acest stat în UE şi cum a evoluat de atunci încoace.

Europa de la finele anilor 1960 era divizată în două blocuri de liber schimb, Comunitatea Economică Europeană compusă din şase state (Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux) şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), formată de şapte state (Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Portugalia şi Elveţia).

După unificarea comunităţilor europene în CEE în 1967 şi perfecţionarea pieţei unice (era deja încheiată uniunea vamală şi funcţiona o piaţă agricolă comună), prima organizaţie s-a dovedit a fi mai eficientă iar membrii AELS au ajuns să facă mai mult comerţ cu acest bloc compact decât între ei.

Interesant este că tot în 1967 solicitarea Marii Britanii de aderare la CEE a fost respinsă prin veto-ul francez, împreună cu cererile depuse de Danemarca şi Irlanda.

Insularii au reaplicat în 1969 şi au insistat pentru a fi primiţi în UE de-abia în 1973, în cadrul primului val de aderare, împreună cu cele două ţări AELS menţionate mai sus.

În treacăt fie spus, Norvegia a renunţat la candidatură pe ultima sută de metri, în urma unui referendum prin care populaţia s-a opus integrării (aşa a rămas, la fel ca şi Elveţia, în afara UE). Interesant este că performanţa economică a CEE a scăzut în medie după trecerea la formula cu nouă state.

Tema principală de campanie care au convins populaţia să voteze pentru ieşirea din UE a fost că apartenenţa la Uniune nu a adus beneficii suficiente britanicilor.

Datele arată că, dimpotrivă, britanicii au fost principalii beneficiari ai adoptării unui model social-economic ceva mai europenizat şi au avut cea mai mare creştere a PIB-ului pe locuitor dintre cele trei mari puteri economice ale UE, plasându-se chiar peste dezvoltarea SUA în acelaşi interval de timp.

Mai important pentru marea masă a populaţiei a fost că această creştere susţinută s-a resimţit cu mult mai mult la nivelul cetăţeanului de rând faţă de cazul în care Marea Britanie ar fi rămas mai aproape de modelul economic instituit peste Atlantic.

De la aderarea la UE, venitul personal median (cel mai probabil a fi întâlnit) a crescut în Marea Britanie cu 79%, de cinci ori mai mult faţă de cele 16% consemnate în SUA. Respectiv, creşterea puternică a fost distribuită mult mai uniform.

Rolul jucat de integrarea pe piaţa unică şi efectul favorabil al libertăţilor de circulaţie ale mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor în spaţiul european unic a fost esenţial în acest proces.

Dacă rolul pieţelor financiare londoneze pentru capitalurile europene sau ponderea personalului venit din alte state membre ale Uniunii în serviciile de sănătate insulare sunt binecunoscute, comerţul exterior merită o atenţie deosebită pentru a vedea gradul de integrare la care s-a ajuns în timp.

Din 1973, ponderea exporturilor în PIB a urcat de la 48% la 67%, iar aproape 45% din exporturile britanice se fac pe piaţa UE, mai mult de jumătate dintre acestea fiind direcţionate către Germania, Olanda şi Franţa.

De remarcat şi faptul că raportul dintre UE şi SUA pentru comerţul britanic este mai mare de 4 la 1 iar fostele colonii Australia şi Canada adună împreună mai puţin de trei procente.

Astfel, asistăm la transpunerea în fapt a unei decizii clar greşite, luate la limită (51,5% – 48,5%) anul trecut, după o consultare populară superficială.

UE va pierde o şesime din economie, dar Marea Britanie va întâmpina mari dificultăţi şi complicaţii la negocierea ieşirii din Uniune.

Asta fără a mai menţiona riscul care se conturează tot mai clar de desprindere a Scoţiei din Regatul Unit (aceasta a votat detaşat pentru rămânerii în UE, 62% -38%, şi va organiza un nou referendum pentru apartenenţa la Marea Britanie, după ce primul a trecut destul de strâns, 55% – 45%).

Sursa: cursdeguvernare.ro