Post-scriptum la o vizită avortată

Prezentul continuu

Iertată să-mi fie lipsa de modestie, dar vizita lui Dmitri Rogozin s-a consumat exact aşa cum am anticipat în paginile Ziarului NAŢIONAL. Sosirea, şederea şi plecarea lui s-au constituit într-un act de umilinţă naţională.

Pe ce lume se află?

Vicepremierul rus nu numai că nu a avut nimic de spus liderilor de la Chişinău, dar nici n-a ascuns asta. El s-a folosit de ei în cel mai cinic mod cu putinţă pentru a-şi face mendrele la Tiraspol. Dacă nu era primit la Chişinău, ajungea la Nistru doar la paştele calului.

Este adevărat că de data asta n-a insultat pe nimeni. Dar tot atât de adevărat este faptul că lipsa lui de interes pentru discuţiile cu politicienii de la Chişinău a sunat ca o jignire şi a mirosit a dispreţ.

Practic, oficialităţile moldovene au avortat un eveniment politic nedorit. Şi vă spun de ce.

Rămân la impresia că autorităţile de la Chişinău nu realizează încă pe ce lume se află. Sancţiunile occidentale, în speţă interdicţiile de călătorie pentru demnitarii şi oligarhii din curtea Kremlinului, le oferă avantaje certe în jocul cu Moscova de care ele nu numai că nu profită, dar nici nu-şi dau seama că le au la îndemână.

Putin precum al-Gaddafi

Dacă aţi observat, Putin, de la anexarea Crimeii încoace, nu a avut nicio vizită oficială mai de Doamne ajută peste hotare. Cu două excepţii care doar întăresc regula.

În luna mai, preşedintele Rusiei a efectuat un voiaj în China. La Beijing, el s-a întâlnit cu omologul său Xi Jinping şi a semnat câteva contracte comerciale privind livrările de gaze. Se vedea cu ochiul liber că această vizită nu-i decât o replică nervoasă la boicotul occidental.

Totuşi, potrivit mai multor experţi internaţionali, călătoria sa în Asia a fost un eşec, deoarece nu i-a adus niciun avantaj politic sau economic imediat. În ceea ce priveşte câştigurile probabile pe termen lung, acestea rămân sub semnul întrebării.

În luna iunie, Putin a participat la ceremoniile de sărbătorire a Debarcării din Normandia, unde nu a fost organizată nicio întâlnire oficială. A avut doar câteva discuţii private cu Hollande, Obama, Poroşenko şi atât.

De la anexarea Crimeii încoace, preşedintele rus se întreţine cu liderii occidentali doar telefonic din biroul său de pe Staraia Ploșciadi. Vladimir Putin astăzi e în situaţia lui Muammar al-Gaddafi. El s-a pomenit într-o izolare internaţională fără precedent pentru o putere regională europeană.

Putin, ca să nu mai vorbesc de subordonaţii săi, e un paria evitat de toţi politicienii care se respectă. Şi asta cu toate că lipsa unui dialog constant cu Rusia poate să aibă efecte adverse pentru toată lumea.

În ciuda acestui fapt, liderii occidentali îşi asumă riscurile, întrucât izolarea lui Putin face parte din metodele aplicate de UE şi SUA pentru a-l constrânge să bată în retragere. Cu acţiunile subversive ale Moscovei împotriva Ucrainei nu-i de glumit. Ele sunt o ameninţare uriaşă pentru securitatea europeană şi ordinea mondială.

De aceea, presiunea pe care o pune Occidentul pe Putin va creşte. Nu încape discuţie că atât Washingtonul, cât şi Bruxellesul aşteaptă ca statele prietene din afara comunităţii euroatlantice să se alăture sancţiunilor.

Mai mult. Nu numai guvernele, ci şi cercurile de afaceri sunt îndemnate să sprijine sau cel puţin să nu obstrucţioneze eforturile pe care le depune Occidentul pentru a-l pune la respect pe Putin.

Slăbiciunea care provoacă

Şi cum procedează în aceste împrejurări guvernarea de la Chişinău, cea simpatizată şi răsfăţată de Merkel, Obama, Tusk şi alţii? Face un gest de o stupiditate rară. Îşi dă cu stângul în dreptul. Îl primeşte pe un oficial rus supus sancţiunilor.

De ce şi pentru ce? În numele cui? Al dialogului? Dar ce putea să vă ofere Rogozin în condiţiile în care Putin a impus un embargo nu numai Republicii Moldova, ci şi tuturor marilor puteri occidentale?

Ce aţi aşteptat de la această vizită? Ca Rogozin să anunţe nişte excepţii pentru Chişinău?

Să fim serioşi. De ce ar face Rusia această cedare unui stat slab care se milogeşte? Unei guvernări care nu ştie să pună piciorul în prag? Să zică „nu” atunci când situaţia o dictează?

Am mai spus-o şi o repet: slăbiciunea în politica internaţională este ca o invitaţie la agresiune. Încetaţi să întărâtaţi ursul.