Nimeni nu supravieţuieşte de unul singur

Prezentul continuu

Site-ul KGB-ului din Tiraspol nu exclude un conflict militar între Tiraspol şi Kiev. În traducere din „nouvorba” putinistă, asta ar însemna aducerea conflictului ruso-ucrainean la Nistru.

Politica struţului

Riscul declanşării unui mare război în centrul Europei pare astăzi mai mare ca oricând după dispariţia URSS. Iar primejdia care pândeşte cel de-al doilea stat românesc de a fi antrenat, cu voia sau fără voia lui, în acest diferend este iminentă.

„Novorusia”, invocată de Putin acum jumătate de an pentru a destabiliza Ucraina, se întinde de la Harkov până la gurile Dunării. De unde şi concluzia că, în cazul unei intervenţii armate făţişe, Moscova, pentru a-şi atinge obiectivele, va lovi din toate direcţiile ce-i stau la îndemână.

Cu alte cuvinte, Ucraina va fi atacată nu doar dinspre Krasnodar-Rostov, ci şi din Crimeea şi Transnistria, unde sunt dislocate unităţi ale armatei regulate ruse. Privită din acest unghi, psihoza militaristă de la Tiraspol nu este deloc întâmplătoare.

Astfel stând lucrurile, mă miră nespus starea de spirit a unor politicieni sau demnitari de la Chişinău care, orice s-a întâmpla, refuză să vadă ameninţările evidente. Sunt de-a dreptul hilare tentativele lor de-a băga capul în nisip precum struţul care crede că astfel se ascunde în întregime de pericolul ce-l paşte.

Fostul membru al Comisiei Unificate de Control din partea Chișinăului, Ion Leahu, crede, de exemplu, că, în cazul unor ciocniri armate între trupele ucrainene şi cele ale autoproclamatei republici nistrene, „Moldova nu ar trebui să se implice într-un conflict străin”. Şi poziţia sa nu-i deloc singulară.

Punctul de vedere potrivit căruia ar urma să stăm de o parte orice ar fi este împărtăşit nu doar de politicieni, ci şi de foarte mulţi cetăţeni simpli. În aer pluteşte ideea că, în cazul în care nu ne dăm nici cu unii, nici cu alţii, nici cu Estul, nici cu Vestul, vom fi în siguranţă.

Gluma stupidă cum că era mai bine când s-au dus românii şi încă nu veniseră ruşii mai este percepută de unele persoane fără simţul umorului drept un principiu geopolitic. De unde şi frica unei părţi considerabile a populaţiei de NATO, dar şi cramponarea de falsul paravan al neutralităţii care demult a fost făcut praf şi călcat în picioare cu dispreţ de Rusia.

Destinul statelor mici într-un război mare

Unii arată cu degetul spre Elveţia, pretinzând că oricine i-ar urma exemplul şi nu s-ar alinia niciunui bloc lesne s-ar pune la adăpost de războaie şi de alte pârnaie internaţionale. Eroare.

Elveţia niciodată nu a fost neutră pe propria răspundere. Nealinierea ei fusese recunoscută oficial în 1815 de Congresul de la Viena şi confirmată ulterior de-a lungul multor decenii.

Dar şi mai important este faptul că poziţia specială a acestei ţări s-a datorat unei convenţii nescrise a statelor europene care aveau nevoie de un stat situat în afara tuturor taberelor beligerante. Numai că această epocă de aur a trecut. La ora actuală nimeni nu mai este nealiniat pe cont propriu.

Când deunăzi a încercat să se eschiveze de la adoptarea unor sancţiuni împotriva Rusiei, invocând neutralitatea, Elveţia a fost pusă la respect prin jocuri de culise şi obligată să facă front comun cu întreaga Europă. Într-o lume globalizată, până şi un stat mare nu e în siguranţă dacă rămâne singur, darămite unul mic.

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, erau pe bătrânul continent o sumedenie de ţări care se mândreau cu neutralitatea lor: Austria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Polonia. Şi la ce le-a folosit?

Toate au fost ţinta agresiunii germane sau sovietice. Niciuna n-a scăpat teafără. Unele au fost anexate, altele ocupate şi desfiinţate, dispărând o vreme de pe harta Europei.

Astăzi, nevoia alierii ţărilor mici cu cele mari pentru a supravieţui este indispensabilă. Iar exemplul Ucrainei e grăitor.

Kievul s-a pomenit sub atacul Kremlinului tocmai pentru că părea singur şi neajutorat. SUA îi oferă acum statut de aliat în afara NATO anume pentru a descuraja Rusia, arătându-i lui Putin că Ucraina are totuşi un spate tare.

Cu cât te prefaci mai neutru, cu atât eşti mai singur şi, deci, mai expus unei agresiuni străine. Slăbiciunea unui stat mic nu face decât să crească poftele expansioniste ale unei puteri neo-imperialiste precum Rusia.

Scutul nostru natural

Ca să nu mai spun că un eventual refuz al Chişinăului de a ajuta Kievul în cazul unui atac mişelesc rusesc s-ar constitui într-o mostră de laşitate penibilă. Ucraina este acum scutul nostru natural. Pavăza geografică de care noi avem nevoie ca de aer pentru a ne desprinde efectiv de orbita rusească.

Aşa fiind, Republica Moldova se poate pune la adăpost de pericolul rusesc numai lămurind chestiunea alianţelor din care face parte. Nu-i destul să juri fidelitate Uniunii Europene şi să accepţi cu frenezie statutul de aliat al SUA.

Este important să fie tăiat nodul gordian cit al relaţiilor cu Rusia. Ieşirea din CSI, bunăoară, este obligatorie. Acest fapt ar fi un semnal în plus pe plan intern că alternativă Uniunii Europene nu există.

Nu avem hotar comun cu Rusia, iar exporturile noastre cu fosta metropolă s-au redus la un sfert din mărfurile moldoveneşti desfăcute pe pieţele externe. Partenerul comercial numărul 1 a redevenit România.

Şi pe urmă, dacă va fi cazul, sunt suficiente relaţiile bilaterale ca să te întorci de piaţa rusă. Letonia, de exemplu, nu face parte din CSI, dar vinde mai mult în fosta metropolă decât Republica Moldova.

Dar toate aceste ţin din un viitor destul de ceţos. Pe moment, Rusia este un paria, iar toată lumea liberă se împrieteneşte împotriva ei, întărindu-şi securitatea naţională şi întrajutorarea reciprocă.

În aceste împrejurări, Republica Moldova va supravieţui doar dacă se va afla de partea bună a istoriei, opunându-se părţii rele pe care o reprezintă Moscova, ca să-l parafrazăm pe Barack Obama. Lucrul acesta este cu atât mai important, cu cât pericolul rusesc va fi îndepărtat prin înfrângerea politică sau militară a regimului Putin.