Dacii și câinii: ce nu s-a scris în cărțile de istorie. Subiectul despre care comuniștii nu voiau să se vorbească niciodată

Pare incredibil că în câteva țări asiatice ori africane oamenii consumă în prezent carne de câine, însă acum două milenii acest animal era consumat și de geto-daci și de alte popoare europene, arată cele mai recente descoperiri arheologice. Mult timp subiectul a fost tabu în breasla arheologilor și simpla idee că ar fi putut fi consumat cel mai bun prieten al omului părea incredibilă. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat și puteți citi în continuare despre cât de diferit era văzut câinele de oamenii care au trăit acum 2.000 de ani în aceste locuri.

În plus puteți citi despre alimentația dacilor, dar și despre relația lor specială cu un alt animal: calul.

Consumul de carne de câine, un subiect tabu

Milioane de oameni au câini și îi consideră parte din familie. Le cumpără mâncare, merg cu ei în vacanțe și se asigură că au o viață fericită. În acest context pare incredibil că în țări precum China, Coreea de Sud și Vietnam câinii sunt consumați pe scară largă și este celebru festivalul din orașul chinez Yulin.

Însă, deși pare greu de acceptat, consumul de carne de câine era răspândit în Europa din Epoca târzie a Fierului, în special la celții care locuiau pe teritoriul Franței și Germaniei de azi. De asemenea, câinele era utilizat în alimentație de populațiile care locuiau în sec. IV î. Chr. - I d. Chr. pe teritoriile de azi ale Poloniei și Ucrainei.
Descoperirile mai recente arată că și pe teritoriile noastre se consuma carne de câine acum două milenii, dar este imposibil de afirmat cât de răspândit era fenomenul.

Mult timp, mai ales în perioada comunistă, arheologii au respins ideea consumului câinelui, subiectul fiind tabu. Geto-dacii nu puteau fi prezentați ca fiind „barbari” care își măcelăreau câinii și îi preparau la fel cum se întâmpla cu porcii, vitele sau oile, spune zoo-arheologul Adrian Bălășescu, într-o lucrare despre amplele descoperiri din sit-ul de la Radovanu, lângă Călărași.

„Realitatea a fost estompată din două motive: pe de o parte, erau puține analize zoo-arheologice care să dovedească indubitabil acest fapt, deci afirmația era riscantă, iar pe de altă parte, mentalitatea indusă populației de ideologia comunistă despre daci care făcea dificilă acceptarea acestui fapt”, explică Valeriu Sîrbu, unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români și fost profesor la Sorbona.

Câinele și omul, o istorie de multe milenii

Există regiuni în lume în care dovezile arată că încă de acum 20.000 de ani a fost domesticit câinele și s-au construit teorii despre cum s-a întâmplat acest lucru. Se bănuiește că, în timp, câinii s-au tot apropiat de așezările umane, simțind mirosul cărnii de vânat care era friptă sau fiartă. Câinii și-au dat seama că oamenii aruncă resturi care le pot servi drept hrană, iar oamenii și-au dat seama că pot folosi câinii la vânat, unde s-au dovedit a fi de un real ajutor. „De aici pornește relația cu totul specială pe care omul a avut-o cu câinele, dar și cu calul, în comparație cu alte animale”, explică arheologul Valeriu Sîrbu.

Ponderea oaselor de câini și de cai găsite în diverse situri arheologice nu este uriașă, însă este importantă, chiar dacă este mult sub ponderea ovicaprinelor ori bovitaurinelor.

Resturi de câine au fost însă găsite pe tot teritoriul locuit de geto-daci, din secolul IV î. Hr., până în sec I d.Hr.

Cum sunt răspândite pe hartă sit-urile unde au fost descoperite schelete de câini (sursa Valeriu Sîrbu)

Contează foarte mult unde au fost găsite resturile osoase, dacă au fost în cetate ori așezare, în morminte sau în locuri de cult. Contează și dacă scheletul este întreg ori sunt doar resturi de oase și dacă lângă el sunt depuse cu grijă alte obiecte, precizează Valeriu Sîrbu.

Dacii au consumat cu siguranță carne de câine, dar nu în cantități mari

Au fost găsite dovezi clare ce arată că în unele cazuri câinele a fost consumat, dar arheologii sunt de părere că a avut un rol redus în alimentația geto-dacilor. Aceștia consumau porc, vită, capră și oaie, dar practicau și agricultura, dovadă fiind numărul mare de unelte din fier și resturile de cereale carbonizate descoperite.

Când există o dovadă certă de consum al câinelui? Când sunt găsite oase izolate cu urme de lovituri puternice, cum ar fi cele de topor, apoi urme fine de cuțit ce arată că s-a curățat carnea de pe oase și urme grosiere ce determină spargerea oaselor lungi, cu scopul de a scoate și măduva.

„Avem dovezi care arată că s-a tăiat și s-a curățat carnea de pe oase cu mare grijă și foloseau orice bucățică de carne. Alt argument important este că starea oaselor de câine este similară cu cea a altor oase, cum ar fi la ovicaprine și porcine. Înseamnă și că toate acele animale au fost omorâte la fel, iar carnea a fost la fel curățată. Toate acestea ne arată fără dubiu că s-a consumat și câinele, dar ponderea de oase de câine în situri unde s-au făcut analize pe un număr mare de oseminte este undeva între 0,5 și 3,5% din total, iar dacă ajunge la peste 5%, este un lucru ieșit din comun”, explică Valeriu Sîrbu.

Autorul spune că nu există vreo dovadă că la geto-daci ar fi existat rase de câini de casă, precum era la romani. „Nu există vreo dovadă că la daci s-au crescut căței și câini de casă. Câinele era ținut pentru paza turmelor și ca ajutor la vânătoare, acesta a fost rolul lui. Nu era doar prieten al omului”.

Cum nu există texte scrise, nu putem ști de ce unii câini erau îngropați alături de stăpânii lor, în timp ce câini asemănători erau mâncați. Este foarte posibil ca în unele cazuri să fi fost sacrificate animale când era construită o casă, conform mitului care spune că poți da casei durabilitate dacă sacrifici un „suflet”.

„Cu siguranță s-au mâncat câini, dar nu au fost special crescuți în acest sens și câinii care au fost mâncați nu sunt diferiți de cei înhumați. În plus, nu s-au găsit pui de câine, nici îngropați întregi, nici ca resturi de bucătărie, care să ne arate că ar fi fost mâncați, ceea ce înseamnă că nu au fost crescuți pentru hrană. Dacă ar fi fost crescuți în acest scop s-ar fi găsit pui, la fel ca în cazul purceilor”.

La geto-daci există însă un fel de „câmpuri de gropi, zone în care s-au întreprins ritualuri. „În câteva cazuri avem și cai, și câini înhumați, deci au avut uneori și un rol religios în credințele lor, dar nu în religia oficială, cea organizată, cu temple și cu cler specific. „Uneori câinii au fost depuși cu vase lângă ei, cu grijă, este clar că aveau un rol în credințele de magie, de vrăjitorie. Nu ar fi făcut asta dacă nu erau importanți”.

Un element interesant: geto-dacii nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 105-106 d.Hr.

Radovanu: un sit cu multe dovezi despre câinii care erau consumați

Zoo-arheologul Adrian Bălășescu de la Institutul de Arheologie al Academiei Române a realizat un studiu, pornind de la resturile faunistice găsite în situl de la Radovanu, jud Călărași, unde a fost analizată în detaliu o fostă „davă” dacică, cercetată de arheologii Alexandru Morintz și Cristian Schuster, de la același institut.

Câinele avea o pondere extrem de mare din totalul resturilor faunistice descoperite (23%) (trebuie precizat, însă, că analiza se referă la nouă gropi, nu la ansamblul sitului), cele mai multe fiind resturi de la vite (27,1%) și de la porci (24%). Calul avea o prezență extrem de redusă și nu s-au descoperit urme de consum. Vânatul reprezenta sub 2% din totalul fragmentelor, printre acestea descoperindu-se și două resturi de castor, dovadă că probabil lângă sit erau multe râuri, habitat favorabil acestui mamifer.

Din 68 de resturi de câine găsite, 20 prezintă urme „antropice” de dezarticulare, descărnare și ardere. Cele 20 de resturi provin de la cel puțin două animale adulte (indivizi) și au fost descoperite în trei gropi.

Cercetătorii au ținut să precizeze că Radovanu este un caz special și nu trebuie să tragem concluzia că geții mâncau pe scară largă câini.

„Cazul cynofagiei de la Radovanu este unic în acest moment în peisajul arheozoologic românesc, cu toate că în urmă cu 20 de ani erau opinii care, doar pe baza urmelor de ardere, dar și a stării de fragmentare a oaselor, ne-ar fi făcut să presupunem că este posibil ca acest fenomen să existe în lumea geto-dacică.”

„În prezent urmele de tăiere ale câinilor de la Radovanu sunt fără de tăgadă și de necontestat, fapt care ne arată că specia era consumată.”

Cercetătorii estimează că rolul câinelui în alimentația geto-dacilor era scăzut, mai ales că și ponderea în totalul resturilor faunistice era redusă, iar câinii aveau o talie mult mai mică comparativ cu alte animale care erau consumate (vite, porci, ovicaprine).

„Triumviratul om-câine-cal”

Calul a fost domesticit acum circa 5.000 de ani într-o zonă ce cuprinde Siberia de vest, Ucraina de azi, Rusia vest-europeană și Kazahstanul. De atunci are un rol esențial în viața oamenilor și a fost extrem de prețuit. Au existat în istorie și exemple în care s-au pornit expediții războinice pentru a captura cai.

„Mai întâi calul a fost folosit la vânătoare și la război, nu la muncă. Gândiți-vă că timp de 5.000 de ani, de prin anul 3.000 î. Hr. până la 1900, calul a fost principalul vehicul în război. La vânătoare calul îți dădea viteză și îți oferea o poziție înaltă în raport cu vânatul. Omul, calul și câinele au format un triumvirat în vânătoare, dar și în paza turmelor”, explică Valeriu Sîrbu. Omul putea să vâneze mai ușor, dar să se și apere, având alături calul și câinele.

Calul are o pondere mai mică la capitolul de indivizi descoperiți în diverse situri, dar trebuie ținut cont de un element cantitativ, fiindcă, de exemplu, în doi cai există mai multă carne decât în 20 de câini. Per total numărul de cai din așezări era cu mult mai mic decât cel de câini.

Calul era un animal rar, iar la început nici nu a fost folosit la muncile câmpului pentru că vitele erau folosite la tracțiune. Calul era pentru războinici, era mare lucru să ai un cal și să-l poți echipa. În unele cazuri sunt dovezi ce arată că și caii au fost sacrificați primind lovituri în cap cu toporul, ceea ce înseamnă că a fost omorâți pentru consum, dar cazurile sunt rare.

Valeriu Sîrbu este unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români. A predat la Sorbona și a scris cărți și lucrări științifice pe teme variate din arheologie, de la religia și arta geto-dacilor, până la probleme funerare ori monografii de situri și descoperiri din fostele colonii grecești de la Marea Neagră. Din 1993 este director adjunct la Muzeul Brăilei „Carol I”. Este cercetător științific gr. I și conducător de doctorate la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, București. V. Sîrbu este membru în Comitetul Executiv și Președinte al Comisiei 30 a Uniunii Internaționale de Științe Preistorice și Protoistorice.

Adrian Bălășescu este cercetător științific gr II la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române. Este zoo-arheolog și a participat în ultimii 25 de ani la numeroase cercetări arheologice în România, Franța și Armenia, făcând studii mai ales pe resturi faunistice de mamifere. Este specializat în neo-eneoliticul Balcanic, neoliticul armean și în arheo-zoologia din calcolitic și a publicat de-a lungul timpului peste 100 de lucrări științifice având ca subiect relația om-mediu-animal în preistorie.

Sursa: hotnews.ro