Ce s-a întâmplat cu AURUL României? O decizie a lui Ceauşescu a decimat rezerva record de la BNR

O întrebare se repetă acum cu insistenţă: „Va cumpăra BNR aur de la Roşia Montană?“. Sunt înainte ani buni până ar putea să reînceapă exploatarea aurului în România. La Roşia Montană ori în altă parte. Iar Banca Naţională nu se va trezi dintr-o dată cu o sută de tone de aur, nici măcar cu câteva zeci de tone, fiind nevoită să ia o decizie. Fiindcă astăzi România nu mai este un semnificativ producător de aur. Marii producători sunt Africa de Sud, SUA, Australia, Federaţia Rusă. Înainte de 1989, producţia României depăşea, în unii ani, 10 tone, cu mult peste ceea ce produc în prezent Turcia, Suedia, Spania, Finlanda, Franţa, informează ZF.ro.

Dar România are totuşi o rezervă semnificativă de aur la Banca Naţională, fiind a 31-a ţară din lume, cu 103,7 tone. BNR a cumpărat an de an aur. Un stoc record a fost cumulat în 1944, de 241,9 tone. Au urmat însă ani grei, rezerva a coborât până la 45,8 tone în 1955, apoi a început să urce, recordul perioadei de după Al Doilea Război Mondial fiind de 118,7 tone în 1985. Apoi, Ceauşescu a dispus vânzări de aur de la BNR în contul datoriei externe şi stocul a scăzut până la 42,4 tone în 1987. După care a urmat un efort de redresare a rezervei de aur, care a ajuns la 67,6 tone în 1989. Din 1991, BNR a accelerat cumpărările de aur, rezerva ajungând la 103,1 tone în 1999. Acum, Banca Naţională nu cumpără aur. Decizia a fost luată la începutul anului 2001, în condiţiile de atunci. Din 2001 şi până în prezent condiţiile nu s-au schimbat şi BNR n-a mai cumpărat niciun gram de aur.

Voi separa însă ce se întâmplă azi de ce s-ar putea întâmpla mâine. Astăzi, aşa cum am arătat deja, Banca Naţională nu cumpără aur. În 2001, când Consiliul de Administraţie al BNR a luat o decizie în acest sens, au fost luate în calcul considerente obiective legate de împrejurările interne şi de conjunctura internaţională. Împrejurările interne s-au aflat în prim-plan. În 2001 expirase contractul cu principalul furnizor de aur – Phoenix Baia Mare. Compania devenise nerentabilă, costurile de producţie depăşeau cu mult câştigurile şi insolvenţa devenise inevitabilă. Era limpede, compania se afla la finalul ciclului său de viaţă. Producţia scăzuse dramatic. Totodată, preţul de achiziţie a aurului a fost distorsionat prin aplicarea Legii nr. 156 din octombrie 1999, care prevedea aplicarea cotei TVA şi la aur, fapt ce ridica preţul internaţional cu 19 la sută. Or, BNR este obligată să facă achiziţii la preţul cel mai mic, iar acesta era preţul aurului de import.

Au fost însă şi raţiuni legate de conjunctura internaţională. Încă de atunci, cele mai multe bănci centrale şi-au calibrat rezervele de aur în jurul unei ponderi de 15 la sută din totalul rezervelor internaţionale. Asigurarea unei ponderi covârşitoare a valutelor, în totalul rezervelor, pleca de la cerinţa creşterii mobilităţii rezervelor, fără să existe în acest sens norme obligatorii. De altfel, SUA, Germania, alte ţări şi-au păstrat rezerve importante, în condiţiile în care dolarii SUA sau euro în Germania sunt active interne şi nu externe. Sau Portugalia, care din considerente istorice şi-a păstrat o rezervă de aur de 400 de tone.

Desigur, aurul îşi are rolul lui într-o ţară ca a noastră, care are nevoie să-şi asigure credibilitatea internaţională. Aurul de la Roşia Montană nu are însă nicio legătură cu aceste raţionamente, valabile astăzi. Vor trece ani până se va produce aur la Roşia Montană, dacă se va lua o decizie în acest sens. Până atunci, creşterea economică va fi mai mare, deschiderile comerciale mai largi. Şi ţara ar avea nevoie de rezerve internaţionale suplimentare, cu o pondere mai mare a cantităţii de aur decât cea deţinută acum, în jur de 9 la sută. Iar, în condiţiile trecerii la euro, cumpărările de aur la BNR ar putea fi accelerate.