„Leviathan” – o Rusie fără speranță

Contre-jour

Frumos și memorabil în ultimul film al lui Andrei Zviaghințev este peisajul. Filmările s-au făcut la Marea Barenț, în sătucul pescăresc Tiriberka, la 120 km de Murmansk – o localitate înfloritoare la începutul secolului 20, ajunsă astăzi o ruină. Și această măreție sobră, rece a naturii creează un contrast cu atât mai sfâșietor în raport cu umanitatea care o populează.

Avem un story clasic: un om obișnuit, un cetățean de rând înfruntă mașinăria unei administrații de stat corupte și criminale. Nicolai încearcă să-și apere casa, ridicată încă de bunelul său într-un loc pitoresc, la o margine de golf ocrotită de semeția unui lanț muntos. Cel cu care se confruntă este primarul din localitate, un ins frust, violent, perfid, cu apucături asasine („Sunteți niște insecte – le aruncă el cu dispreț la un moment dat victimelor sale – voi n-ați avut, nu aveți și nu veți avea niciodată niciun fel de drepturi!”, este un memento al relației dintre stat și cetățeni în Rusia de azi și dintotdeauna: pe de-o parte, stăpânii, pe de altă parte, iobagii, sclavii, insectele…). Primarul vrea să pună mâna pe terenul ce-i aparține lui Nicolai pentru a ridica acolo o clădire în interes propriu și al nomenclaturii din zonă. Forțele sunt flagrant inegale, dar eroul nostru își pune speranța într-un fost coleg al său de armată, Dmitry, avocat la Moscova, cu relații sus-puse (cel puțin așa pretinde el) și cu experiență în rezolvarea unor asemenea cazuri. Un alt aliat al său este soția Lilia și fiul minor din prima căsătorie.

Dmitry reușește într-o primă fază să-l intimideze pe primar, punându-i în față un consistent dosar de materiale compromițătoare și invocând niște nume influente de la Moscova. Dar ofensiva avocatului se dovedește un bluf, o simplă bravadă. Primarul demarează propria investigație în ce-l privește pe Dmitry, ajutat și de acoliții din subordine (doamna procuror, judecătoarea și șeful poliției), trage sfori la centru regional și în cele din urmă reușește să-l învingă pe „justițiarul” de la Moscova. Mai departe mecanismul anihilării funcționează fără sincope, nemaiîntâlnind niciun obstacol: Dmitry este bătut, umilit și trimis acasă fără mita pe care o pretindea pentru a nu face public dosarul primarului, Lilia moare în condiții suspecte, Nicolai este acuzat în mod fals de uciderea soției și condamnat la 15 ani de închisoare. Buldozerele primarului demolează construcția îndărătnică de pe malul golfului…

În comparație cu creațiile anterioare ale lui Zviaghințev, „Leviathan” este un film mai direct, mai publicistic, o ilustrație tragică a Rusiei din epoca președintelui Putin, al cărui portret tronează sfidător în cabinetele puterii care strivește cetățeanul simplu. Acesta, omul de rând, nu are nicio șansă în confruntarea cu Leviathanul puterii, este aidoma biblicului Iov (un citat cultural explicit al regizorului), care se întreabă, disperat, cu ce a greșit, de ce i se întâmplă nenorocirile care se abat peste el?... O altă fațetă a „Leviathanului” este Biserica Ortodoxă Rusă, complice, ocrotitoare și sfătuitoare a criminalilor cu putere și bani. Primarul, între o beție și o răzbunare sângeroasă, se confesează în fața episcopului, care-l susține și îmbărbătează, spunându-i că n-ar trebui să se teamă de nimic, pentru că puterea sa este de la Dumnezeu și n-are decât s-o aplice. Iar ultimele secvențe din film, cu liturghia din catedrala semeață, care vrea să îmblânzească asperitățile naturii, sunt o probă a ipocriziei, cinismului și a neantului care se deschide în urma unei rugăciuni false. Șirul de automobile mari, puternice și scumpe, cu care se întorc de la liturghie bandiții din administrație, este ca o procesiune a condamnaților ce nu și-au auzit încă sentința.

Zviaghințev n-ar fi însă, alături de Alexandr Sokurov, cel mai curtat și premiat regizor rus în ultimii ani (Nikita Mihalkov, de când a îmbrățișat pe față ideea imperialistă, a ajuns ținta unor glume și ironii, e drept, ajutat și de filmele proaste și servile pe care le-a făcut după prima serie din „Soarele înșelător”), dacă ar fi făcut un film monocord, cu un conflict simplu, previzibil – alb și negru, bine și rău –, și n-ar fi introdus în scenariu și un conflict interior al personajului principal. Nicolai are o căsnicie avariată, soția sa, Lilia, se împacă rău cu fiul acestuia din prima căsătorie, este o fire bovarică, își dorește o altă viață într-un loc mai fericit și își înșală soțul cu prietenul avocat din Moscova. Și de parcă toate acestea nu erau de ajuns pentru a-i dărâma familia, Nicolai bea de stinge. În general, gâlgâitul votcii în acest film este un „refren” perpetuu și concurează victorios, am spune, muzica lui Philippe Glass, care constituie coloana sonoră, discretă, a peliculei. Cu excepția copiilor, toate personajele beau, și la bucurie, și la durere.

Filmul lui Zviaghințev, cum puține am văzut în cinematografia rusă din ultimele decenii, este deprimant, degajă o senzație de sfârșit de lume. Nu există speranță și dreptate, binele e iluzoriu, drapat și el în hainele corupției și ale manevrelor ilegale (vezi partitura lui Dmitry, care se anunța „cavalerul dreptății”). Și excelentul joc al actorilor – doar câteva nume: Alexei Serebriakov (emigrat între timp în Canada), Elena Lyadova, Vladimir Vdovicenkov, Roman Madianov – pune în valoare această umanitate condamnată. Ultimele secvențe din film stăruie asupra peisajului nordic, frumos, auster și părăsit, pe care nu mai are cine să-l admire. Cei care se împotrivesc abuzurilor puterii înfundă pușcăria, mulți își iau lumea în cap, iar bandiții victorioși și omnipotenți n-au ochi pentru splendorile naturii. Imaginea cu care rămânem, în final, pe retina ochiului este scheletul monstrului marin eșuat, înconjurat de epavele unei flote care alimentase cândva viața în acele locuri.

***

Deși multiplu premiat (premiul pentru scenariu la Cannes, Globul de Aur pentru cel mai bun film străin în 2014, dar și o duzină de alte distincții la diverse festivaluri – Londra, München, Serbia…), „Leviathan” este un film sabotat de puterea culturală din Rusia, pentru că pătează imaginea țării, că nu e decât un declarat manifest anti-Putin, pe placul Occidentului, și o blasfemie la adresa Bisericii pravoslavnice. E cu atât mai revoltătoare această „diversiune artistică”, susțin criticii regizorului, cu cât filmul a beneficiat de o subvenție din partea Ministerului Culturii rus. Posturile de stat de televiziune de la Moscova au ignorat succesele internaționale ale filmului. În Rusia pelicula lui Zviaghințev va fi difuzată într-o versiune trunchiată, fără limbajul licențios (ceea ce va fi chiar o amputare criminală – limbajul licențios și argotic e „sosul” în care se scaldă personajele filmului și, în general, realitățile Rusiei) și poate cu mai puțină votcă. Există și pericolul ca filmul să fie refuzat de unii distribuitori pe motiv că le lezează sentimentele patriotice.

Ca dovadă că filmului i se pregătește un destin greu pe pământ rusesc, iată și opinia deputatului Serghei Markov, ideolog apropiat Kremlinului: „Leviathan” conține un pronunțat accent anti-pravoslavnic, ceea ce nu găsești în filme cu subiect asemănător produse în alte țări. Și de regulă asemenea pelicule nu sunt băgate în seamă pe la festivaluri, pe când filmul lui Zviaghințev e copleșit cu distincții. De aceea putem spune că este un film anti-rusesc, făcut la comanda străinilor. Un manifest cinematografic anti-Putin. Păcat că a fost făcut de niște oameni talentați. Atunci când talentele se pun în slujba răului, ca în acest caz, oamenii întâmpină asemenea producții cu răceală și neîncredere. Eu cred că această făcătură sinistră, fără speranță, va fi ignorată de public.”

Recomand acest film de excepție – curajos în actualul context politic, social și cultural din Rusia –, pentru a descoperi imaginea adevărată a unei Rusii în derivă. Mi-aș dori să-l vadă, poate chiar mai mult decât intelectualii, și cei care ne îndeamnă să abandonăm calea europeană și s-o apucăm spre „pământurile făgăduinței” din Est.