Jurnalul zilelor ce trec… – Revoluția Română

Contre-jour

Evenimentele dramatice din acest an și, bineînțeles, sfertul de veac care s-a scurs de la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, în 1989, conferă Revoluției Române, pe care o aniversăm azi, 22 decembrie, o semnificație ieșită din comun. Avem dublul privilegiu – mulți dintre noi – de a fi cunoscut învolburarea acelor zile de speranță și deznădejde și, totodată, de a fi judecătorii, cronicarii detașați ai unei perioade ce nu reprezintă doar un capitol dintr-un manual de istorie, ci chiar o etapă din viața noastră. Douăzeci și cinci de ani e un segment de timp în raport cu care te vezi obligat să-ți pui întrebări de genul: cine sunt și ce am realizat până acum?...

Despre începutul Revoluției Române (16 decembrie 1989, Timișoara) am aflat de la „Europa Liberă”, al cărui ascultător fidel eram încă din anii studenției. În R. Moldova trăiam de câțiva ani fervoarea perestroikăi gorbacioviste, eram mai relaxați, dezbăteam aprins evenimentele tumultoase din URSS și din țările blocului sovietic, contaminate de „vântul schimbării” (și chiar acesta era titlul unui șlagăr foarte popular al formației „Scorpions”, captând spiritul de libertate care a înflorit pe ruinele Zidului de la Berlin), și doar România se încăpățâna să fie o nefericită excepție, alegându-l pe Ceaușescu, în unanimitate, la al 14-lea congres, ca unic și inamovibil conducător al țării. Simțeam un rău fizic când, la sfârșitul unei zile pline de lecturi scoase de sub index și schimburi de opinii însuflețite, ascultam seara la postul public românesc de Radio relatări despre „unitatea poporului în jurul geniului Carpaților”.

Zilele Revoluției Române le-am trăit într-un delir. Discuții interminabile la editură, unde nu ne mai feream de securiștii din colectiv, care erau inhibați și derutați, iar după 22 decembrie, o dată cu fuga lui Ceaușescu, am impresia că nu m-am desprins de televizor o săptămână întreagă. Brusc, Televiziunea Română, care transmitea în direct Revoluția, a putut fi recepționată în Republica Moldova și la Chișinău.

Au venit rapid și primele dezamăgiri. Teroriștii, pe care nu-i putea prinde nimeni și nici nu se știa cine sunt (mai târziu s-a spus că nici n-au existat!), tinerii morți pe străzile Bucureștilor (îmi aduc aminte de șocul pe care l-am simțit când am aflat că fratele Alinei Astafei – reputată atletă, săritoare în înălțime, locul 5 la Olimpiada din Seul și argint la Barcelona – a fost ucis: scenariu clasic, diversionist, cu tineri chemați să apere o bază sportivă și lunetistul care îi ochea pe cei mai chipeși și mai arătoși.) Mulți români au luat apoi calea exilului – între ei și Alina Astafei, care a obținut cetățenia germană și a evoluat, ulterior, pentru echipa națională a acestei țări –, exasperați în fața „revoluției furate” de securiștii și politrucii din garnitura a doua a defunctului PCR. Dar ceea ce mi-a dat o mare neliniște și mi-a retezat entuziasmul a fost o secvență în direct de la TVR, când Iliescu și echipa sa se întorceau de la Ambasada sovietică din București și scurtul dialog pe care l-au avut cu un tânăr revoluționar: „Unde ați fost, domnule Iliescu?, a întrebat tânărul preocupat. „Venim de la Ambasada Uniunii Sovietice, unde am fost să ne prezentăm”, a fost răspunsul lui Iliescu. Și replica strigată, revoltată a tânărului, în urma lor: „Tot cu Uniunea Sovietică?! Tot cu rușii?!”. Poate că această secvență se mai păstrează în arhiva televiziunii, deși mai multe mărturii incomode despre complotul nomenclaturist desfășurat în paralel cu revolta populară au fost distruse, trecute într-un fond secret, iar unii prezentatori TV, care au transmis în direct Revoluția Română, au murit în circumstanțe suspecte.

A fost momentul din care am început să-l urăsc pe Iliescu, iar execuția lui Ceaușescu, persecutarea partidelor istorice, zdrobirea manifestanților din Piața Universității, mineriadele, tratatul de servitute cu o Uniune Sovietică pe catafalc, izgonirea Regelui, refuzul Unirii cu Basarabia mi-au întărit acest sentiment, care nu m-a părăsit nici astăzi.

În primele luni de după Revoluție au venit la editură, unde lucram, mai multe delegații din România. Un grup de la Iași a stat câteva zile bune la noi, alte echipe au sosit de la Cluj, Timișoara, Craiova... Interesant este că unii colegi care îi cunoșteau mai bine pe oaspeții noștri de peste Prut și se ofereau să-i găzduiască nu fuseseră suspectați de românism înainte…

Oricum, era o înfrățire și un fuleu sentimental ce ar fi trebuit să ne ducă în mod firesc la Unire. Din păcate, Iliescu, Moscova și tovarășii de la Chișinău aveau alte planuri...

***

După 25 de ani trecuți de la evenimentele din decembrie 1989 mă întreb dacă nu trăim cumva o nouă fază revoluționară. În Ucraina poporul își câștigă libertatea prin jertfă într-un război declanșat de Putin. Rusia a intrat într-o gravă recesiune economică, într-o criză care poate să provoace o explozie socială. În România electoratul a dat o lecție clasei politice la scrutinul din 16 noiembrie, și mizează pe justiție și adevăr. Mi-ar plăcea să spun același lucru și despre R. Moldova, unde partidele proeuropene de la guvernare au obținut, pe muchie de cuțit, un al doilea mandat succesiv. Numai că o posibilă acceptare a lui Voronin ca partener într-o viitoare coaliție, despre care scrie presa, îmi zdruncină această speranță. Comunistul retrograd, antiromânul primitiv – l-am numit pe liderul PCRM –, cel care a închis frontierele în aprilie 2009, a girat maltratarea și uciderea de către trupele de poliție a unor tineri protestatari (fapte pentru care el și camarila sa n-au răspuns în justiție), mă face să cred că adevărata revoluție în R. Moldova încă trebuie să se producă.

O revoluție a cetățenilor indignați, care să înlăture imoralitatea, hoția, corupția îngrozitoare, justiția selectivă, duplicitatea politică și tranzacțiile oneroase făcute pe spinarea și în numele poporului.