Jurnalul zilelor ce trec – Despre poezie și orașul lui Kant

Contre-jour

A fost, pe 21 martie, Ziua Internațională a Poeziei (instituită de UNESCO în 1999), dar majoritatea oamenilor ignoră poezia, trăiesc şi fără ea. Asta nu-i face nici mai buni, nici mai răi - pur și simplu nu iubesc poezia.

Se „consumă” puțină poezie, și la noi, și în lume. În Germania, de exemplu, un sondaj a revelat că jumătate dintre cei chestionați nu mai citesc poezie de mult, din anii de școală, iar 2/3 dintre tinerii de 20-30 de ani n-au citit deloc poezie.

E drept că și Poezia, orgolioasă și elitistă, îi ignoră pe mulți.

Celebrul poet W. H. Auden spunea: „poetry makes nothing happen” („poezia nu are nicio consecință”, într-o traducere și mai liberă: „poezia nu are valoare practică”).

S-au dat multe definiţii poeziei, unele memorabile, dar ea nu se lasă prinsă într-o formulă. Toate i se potrivesc şi, parcă, mai rămâne ceva de adăugat. E cum spunea Sfântul Augustin despre timp: „Ştiu ce este doar atunci când nu sunt întrebat ce este”.

***

Se scrie multă poezie şi, mai ales, multă poezie proastă. Poate că aşa a fost dintotdeauna, doar că acum acest lucru mi se pare mai evident, când orice amator cu bani îşi poate publica o carte. Această producţie lirică uriaşă, care nu contează ca valoare, are toxicitatea ei: creează false modele, pe care le preiau cei care vin în literatură. Poezia proastă strică gustul literar, denaturează conştiinţa estetică a vremii şi sporeşte cantitatea generală de impostură în lume.

***

Cititorul de poezie n-a dispărut, în pofida tuturor alarmelor care se mai dau, el există, a existat întotdeauna într-un număr suficient ca poezia să nu dispară. Dacă poeții (legiunea de poeţi din fiecare literatură!) s-ar citi unii pe alții, și-ar cumpăra reciproc cărțile, cartea de poezie ar fi una dintre cele mai vândute, căutate. Și poate că am avea poeți care ar trăi din scris, unii chiar bine.

***

Poezia e ca o iarbă de leac, fiecare o alege pe cea care-l ajută. În poezie nu poţi atinge perfecţiunea, însă datoria poetului este să multiplice sensurile cuvântului, să nu rămână doar sensul pe care îl dă dicţionarul. Poetul e un creator de limbă, un alchimist ce extrage „nespusul”, „nenumitul” dintr-o materie comună.

***

Poezie s-a scris în orice anotimp politic, pe timp de război şi la închisoare. Ba chiar a fost o armă împotriva acestor orori (Mandelstam, Celan, Ahmatova…). Afirmaţia lui Adorno, din 1949 - „Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch” („După Auschwitz, a scrie poezie este o barbarie”) – este una care consemnează momentele de disperare şi derută ale lumii, când poezia pare frivolă, indecentă, neruşinată în comparaţie cu infernul zămislit de oameni. Însă vorbele lui Adorno nu trebuie luate ca o sentinţă. Poezia trebuie să dea speranţă vieţii, să refacă demnitatea umană şi aspiraţia spre nobleţe şi frumos. Poezia este „aurul” cu care omul îşi răscumpără căderea.

***

De Ziua Internațională a Poeziei, pe 21 martie, am descoperit pe Internet câteva imagini cu casa lui Immanuel Kant - http://bit.ly/1BniJoh - din Kaliningradul rusesc (fostul Königsberg). O casă devastată, vandalizată, cu inscripţii obscene pe pereţi, iar din scurtul comentariu care însoțește fotografia se mai poate afla că locuința filosofului german e locul de întâlnire pentru bețivii și drogații din zonă. Deși imobilul are statut de „monument al culturii” din iulie 2014, iar Vladimir Putin a propus chiar ca imaginea lui Kant să fie un simbol al întregii regiuni, după o scurtă agitație a șefilor locali, care porniseră lucrări de restaurație (în lumina directivelor tocmai primite de la președinte), proiectul a fost abandonat. Vladimir Putin a fost absorbit de războiul pe care îl poartă în Ucraina „împotriva fasciștilor”, iar administrația regiunii a găsit că banii alocați pentru reparația casei și amenajarea muzeului pot fi folosiți pentru alte urgențe.

Întâmplarea a făcut că, în 2000, când am participat la proiectul Literatur Express, am văzut casa în care a locuit Kant (satul Vesiolovka, Cerniakhovsk). Arăta mult mai bine decât acum. Și atunci se vorbea despre o reparație capitală și despre deschiderea unui muzeu. Taximetristul cu care am făcut drumul până în sat și ne-am întors la Kaliningrad – eram cu scriitorii germani Felicitas Hoppe și Richard Wagner – ne-a spus, într-un moment de sinceritate, că vorbele despre reparație și muzeu sunt doar pentru străini. Nu se va face nimic. Directiva e că trebuie șterse, făcute uitate orice urme ale germanilor aici.

Mormântul lui Immanuel Kant, de lângă Catedrala gotică din centrul orașului (construită la 1333 și restaurată din donații germane după destrămarea URSS-ului), avea atunci, în vara lui 2000, înscrisuri doar în chirilică. N-am să uit niciodată expresia colegilor mei germani, uluirea lor mută în fața acestei profanări. Richard s-a închis în camera din hotel și n-a mai ieșit deloc în oraș pe durata întregului nostru sejur la Kaliningrad, la lecturi și întâlniri festive cu publicul.

Reproduc un poem pe care l-am scris după această vizită la Kaliningrad (Königsberg).

Orașul lui Kant

un muzeu de ambre pe care îl descoperi în trepte
cum un buncăr
un concert rock într-o biserică părăsită
fanfare militare, flotă
oameni patetici şi oameni ascultători
o doamnă care ne îndeamnă insistent să fim fericiţi
o bibliotecă mare ca o fabrică
în care nu poţi rosti cuvântul poezie
strada Lenin şi strada Kalinin
case fără chip, cerşetori, seringi
prostituate vorbind mai multe limbi
tarafuri folclorice, strigături, vodcă
alţi oameni simpatici, aproape drăguţi…

dar şi tristeţea din ochii lui Richard
tăcerea lui adâncă precum o durere pe care
n-o poate mărturisi

lângă mormântul stingher cu înscrisuri străine
am simţit că parcă intraserăm cu toţii într-o
paranteză a istoriei