În galop spre Europa sau măcar să salvăm ideea europeană

Contre-jour

Chiar dacă e sărbătoare continuă în Moldova la sfârșit și început de an, ca într-o țară prosperă, bine așezată, cum e Danemarca sau Elveția, moldovenii, măcar unii dintre ei, se întreabă când vom avea Coaliție proeuropeană în Parlament și un Executiv pus pe fapte mari? Știrile care răzbat dinspre negociatori (în trepte, pentru că avem nivele diferite de reprezentare, culminând cu liderii partidelor, cei care nu cunosc decât „aerul tare” al înălțimilor, acolo unde sunt „per tu”, vorba poetului, cu vulturii și cocorii…) au un mare grad de nesiguranță și volatilitate. Lumea se hrănește cu speculații sau întoarce pe o față și pe alta, multiplicând sensuri și descifrând scenarii, orice declarație a vreunui purtător de cuvânt, mai mult sau mai puțin îndrituit să deschidă gura.

Astfel, am aflat din aceste zvonuri și ne-am mirat că liberalii au cerințe exagerate, raportate la numărul de mandate obținut în alegeri și la resursele intelectuale de care dispun. Pe de altă parte, se speculează intens pe tema jocului complex al Partidului Democrat, cu liderul său neoficial Vlad Plahotniuc. PD-ul apără cu dârzenie instituțiile de drept pe care se spune că le controlează (și această preocupare a democraților trebuie înțeleasă, desigur, în literă optimistă și responsabilă, întrucât marea provocare e ca aceste instituții să nu deraieze în ilegalități, să nu-și scadă eficiența!). Tot în legătură cu democrații se sugerează că sunt principalii promotori ai ideii de a-i atrage la guvernare, într-o formă sau alta, pe comuniștii lui Voronin, și asta pentru a scăpa de sâcâiala lui Mihai Ghimpu, aflat momentan în vacanță, la schi.

Această relație a PD-ului cu comuniștii reînnoadă o mai veche și camuflată colaborare dintre membrii celor două formațiuni, destui transfugi de la PCRM (Lupu, Sârbu…) regăsindu-se azi în oastea PD-istă. Miza – aflăm tot așa, „pe surse” – ar fi votarea președintelui în 2016, chestiune pe care Mihai Ghimpu, de pildă, ar vrea să o tranșeze de la bun început (e, pentru liderul PL, un soi de sindrom al „drobului de sare”), deși, așa cum s-a mai observat cu dreptate, soluția la problema alegerii șefului statului este pur și simplu buna guvernare! Firește, dacă asta dorim.

Tot colaborarea comuniștilor cu Partidul Democrat ar fi menită să diminueze puterea de negociere a PLDM-ului în ce privește partajarea funcțiilor-cheie în stat – un partid despre care se spune că ar avea și el probleme interne. Vechiul refren cu rivalitatea dintre Filat și Leancă: primul ar trebui să obțină o funcție publică importantă, al doilea ar urma să conducă guvernul, potrivit angajamentului luat în campania electorală.

Nu știu câte din aceste speculații sunt adevărate și dacă mare parte din ceea ce transpare la lumina zilei din conclavul negociatorilor nu este cumva intoxicare sau mesaje cifrate pentru ceilalți, o modalitate de a influența colegul de discuții. Dar ceea ce contează, și asta pare stupefiant în cazul Moldovei cu multele și gravele ei probleme, e că la peste o lună de zile de la scrutinul parlamentar din 30 noiembrie nu a fost creată o coaliție de guvernare proeuropeană! Nu există o explicație logică și de bun-simț pentru această lentoare: partenerii politici se cunosc foarte bine, au mai guvernat împreună, s-au mai atacat, au mai trecut prin crize, după care au mai cedat, și-au strunit orgoliile de dragul interesului public. Dacă atunci s-a putut, de ce nu se poate acum?...

Apoi, în legătură cu programul de guvernare, iarăși nu sunt atât de multe lucruri de discutat: avem Acordul de Asociere care trebuie pus în aplicare, acest document cumulează toate reformele și măsurile necesare pentru a scoate Moldova din mlaștina sărăciei, corupției și a subdezvoltării.

Mâzga negocierilor a crescut probabil din cauza că cei care ne-au anunțat că formează o nouă majoritate nu sunt atât de dornici să aplice agenda europeană, să-și asume niște responsabilități, întrucât schimbările pe care le implică apropierea Moldovei de Occident le-ar periclita interesele egoiste. Chemarea lui Voronin la guvernare sau la o formă de sprijin parlamentar, în urma unui așa-zis „consens național lărgit”, foarte sigur și confortabil, pare și ea o manevră strategică. Să nu ne facem iluzii: Voronin a fost bine încolțit și cât a stat în Opoziție și-a pierdut aproape jumătate din impactul său electoral. Nu putem face din el, oricât am vrea și l-am privi cu sinceritate în ochi, un european convins și un pro-român… măcar suportabil. Voronin s-a „răsucit” de mai multe ori în acești ani, l-a trădat pe Putin în primul său mandat de președinte (în beneficiul Moldovei), i-a trădat pe europeni în cel de-al doilea (în detrimentul Moldovei), așa încât nu va avea nicio problemă să-i abandoneze și pe „băieții de la Chișinău”, cei care l-au enervat destul în ultimii 5 ani, numărându-i proprietățile și verificând cardurile de milionar ale lui Oleg Voronin.

Dar, înaintea oricăror altor considerații, e de rigoare să facem o constatare de principiu: atragerea lui Voronin la guvernare nu poate să sporească ritmul reformelor, ci doar să-l încetinească, și asta într-un an când tocmai de accelerarea integrării europene avem nevoie pentru a recupera timpul pierdut!... Ce fel de „voință reformistă” va emana un guvern minoritar susținut de comuniști în Parlament? Nu vom avea un periplu impetuos către țărmul dorit, ci doar o derivă, o plutire leșinată, cât să nu ne scufundăm, chit că șansele să eșuăm oricum sunt foarte mari!...

Deocamdată, lucrurile arată așa: până revine dl Ghimpu din vacanță, Moldova își bălăbănește piciorușele pe muchia prăpastiei, oblojindu-și necazurile sau potolindu-și truda negocierilor cu sărbători „pe nou” și „pe vechi”, traversând mai multe calendare creștine. Cei care au fost optimiști și făceau prospecțiuni îndrăznețe pentru 2015 spun deja că nu vom mai merge în galop spre Europa – n-avem cum! –, dar măcar să salvăm ideea europeană, să nu o mânjim, să nu o compromitem cu totul.

Vom reuși?