Günter Grass – operă completă

Contre-jour

Günter Grass, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii si, după cum afirmă mulți, al doilea mare prozator german din secolul XX, după Thomas Mann, s-a stins din viață pe 13 aprilie 2015 la Gdansk (Danzing), orașul său natal. Interesant este că biografii consemnează drept loc de naștere al scriitorului, pe 16 octombrie 1927, orașul Danzing (Gdansk). Această alternanță a parantezelor în jurul aceleiași localități exprimă valsul dramatic al istoriei și al frontierelor pe harta Europei în secolul trecut.

Cartea care l-a consacrat drept un mare romancier este „Toba de tinichea” (Die Blechtrommel , 1959), ecranizată de Volker Schlöndorff în 1979, peliculă care a obținut Palme d’Or la Cannes și Oscarul pentru film străin. Personajul, copilul Oskar Matzerath, împlinind vârsta de trei ani, refuză să mai crească și „acompaniază” instaurarea fascismului în Germania bătând asurzitor în toba sa de tinichea. Când cineva încearcă să-i ia jucăria, țipătul înfiorător al copilului face țăndări ferestrele. Doar la sfârșitul războiului, când toate rudele sale sunt ucise, micuțul Oscar se hotărăște să crească din nou. O parabolă antirăzboinică și antifascistă copleșitoare. Dacă n-ar mai fi scris nimic altceva, „Toba de tinichea” i-ar fi asigurat autorului un loc de seamă în Pantheonul literaturii.

Dar Günter Grass a fost un talent polivalent (prozator, poet, grafician, sculptor) și un spirit neliniștit, angajat în problematica vremii sale: a pus și și-a pus adesea întrebări incomode. Om de stânga, adept al social-democrației din Germania federală (fiind un timp chiar speechwriter-ul lui Willy Brandt), Grass și-a câștigat renumele de „moralist al națiunii” și de apărător al disidenților din Estul comunist. Acest angajament i-a adus o mare vizibilitate și l-a apropiat de Premiul Nobel, câștigat în 1999. Un Nobel literar pe deplin meritat.

Culpa germană din secolul trecut și problematica memoriei, cu golurile ei ascunse și rușinoase, au fost teme care i-au marcat creația literară și activitatea publică. Grass a inventat în limba germană un al patrulea timp - Vergegenkunft –, un neologism care mixează timpurile „trecut”, „prezent” și „viitor”. Judecata asupra trecutului depinde de prezent, prezentul e prea repede-curgător, iar viitorul are un contur efemer. Numai un al „patrulea timp” îți permite să le aduni și să lucrezi cu cele trei, spune Grass. O componentă importantă a celui de-al „patrulea timp” este imaginația. În toate cărțile lui, Grass a încercat să aplice această teorie.

***

În mod surprinzător, Günter Grass a fost împotriva reunificării germane. O Germanie puternică, reunită, fortificată, considera scriitorul, riscă să trezească morbul hegemoniei teutone, să reaprindă angoasele în Europa și printre vecini, față de care Berlinul ar putea avea revendicări teritoriale. Opoziția sa ascundea neîndoielnic și motive psihanalizabile: dispărea „estul”, cel pe care Grass în proteja, îl căina, îl ajuta, revărsându-și generozitatea celui mai bine plasat. Unificarea era, la limită, admisibilă, scrie Grass în jurnalul său „Între Germania și Germania”, dar să le aducă beneficii social-democraților. Numai că Oskar Lafontaine, președintele de atunci al SPD și candidat la postul de cancelar, pierdea teren în fața lui Helmut Kohl, cel care a și cules marele premiu al reunificării.

***

Critic față de concetățeni, Günter Grass nu a ezitat să-și chestioneze și propria biografie, să-i deschidă sertarele ascunse. În volumul de memorii „Decojind ceapa” scriitorul dezvăluie că la 17 ani s-a înrolat benevol în trupele Waffen SS. Mărturisirea sa a provocat un imens scandal: i s-a reproșat duplicitatea - tocmai el, „moralistul națiunii”! -, faptul că s-a deconspirat după ce a câștigat Premiul Nobel (dacă o făcea înainte, nu-l mai lua)… Lech Wałęsa, fostul președinte al Poloniei, a cerut primăriei orașului Gdansk să-i retragă lui Grass titlul de „cetățean de onoare”. Misive mânioase au fost trimise și la Academia Suedeză, pentru a i se retrage Premiul Nobel. Nici unii, nici alții n-au avut câștig de cauză. În această bătălie a învins tonul de asumare lucidă și dramatică a scriitorului: „Am mărturisit, pentru că nu am mai putut să îndur”.

***

Devotamentul lui Grass pentru apărarea celor slabi, dorința sa de a vorbi în răspăr, de a neglija tabuurile, l-a făcut uneori să greșească flagrant, l-a pus în situații jenante. Este cazul poemului „Ceea ce trebuie spus”, publicat în 2012, în care scriitorul acuza Israelul (stat nuclear) că ar vrea să distrugă Iranul. O aberație șocantă, care a făcut-o să reacționeze până și pe empatica și răbdătoarea cu el Herta Müller: „Günter Grass distorsionează realitatea. Iranul ameninţă Israelul cu anihilarea, nu invers. În opinia mea, Grass şi-a pierdut credibilitatea morală cu ani buni în urmă, din cauza legăturilor pe care le-a avut cu SS-ul nazist”.

Mai degrabă manifest politic, poemul lui Grass nu avea nicio valoare estetică, trădându-i o lipsă de discernământ. După valul de critici care s-a abătut asupra lui (acuzații de antisemitism și neloialitate față de propria țară), tot ce a acceptat să modifice Grass în textul poemului, publicat și în cartea de versuri „Muște efemere”, a fost înlocuirea „Israelului” prin „Guvernul Israelian”. O încăpățânare care relevă, au observat psihologii, o vină și o rușine metafizică...

***

L-am întâlnit o singură dată pe Günter Grass – la Congresul PEN Centrului Internațional de la Berlin, în 2006. Privit ca o vedetă a reuniunii, Grass a ținut un discurs antiamerican care i-a șocat pe mulți. A fost întrerupt de câteva ori cu replici acide din sală, iar aplauzele de la final au fost diluate de vociferări indignate. A stat la masă mai mult cu delegația rusă, condusă de regretatul Alexandr Tkacenko. Când am dat și eu mâna cu Günter Grass, într-un grup de prieteni, și i-am spus de unde vin (Moldova, România), scriitorul mi-a zâmbit binevoitor și a rostit „Bessarabia”. Am înțeles resorturile acelui zâmbet complice câțiva ani mai târziu, când am găsit în volumul său de memorii „Decojind ceapa” un personaj basarabean.