Aprilie 2009-2014: biografii în conflict

Contre-jour

Două imagini, două chipuri ale unor protagoniști din aprilie 2009, văzute astăzi, mi se par emblematice pentru ceea ce adună, ca bilanț, împlinirea a cinci ani de la evenimentele de atunci. Alăturarea lor dă măsura trădării speranțelor în justiție și adevăr în Republica Moldova.

Prima imagine: „Vitas” (Vitalie Burlacu), polițistul în civil, consilier al fostului ministru de Interne Gheorghe Papuc, unul dintre agresorii feroce din ziua protestelor din aprilie 2009. Acrobația sa, de karatist rutinat care lovește cu piciorul un tânăr imobilizat de alți doi agenți în civil, undeva în spatele clădirii Guvernului, a fost fixată într-o fotografie care a devenit una de generic – pentru presa autohtonă și cea din străinătate – când se caută imagini despre violențele din aprilie 2009 de la Chișinău. Câțiva ani mai târziu, în martie 2014, îl descoperim din nou pe Burlacu: a fost reținut de angajații CNA cu o geantă de bani, încercând să „cumpere” deputați din coaliția majoritară. Antrenat, așadar, în aceeași activitate de destabilizare, dar cu mijloace mai subtile, mai puțin contondente.

A doua imagine: Roman, un adolescent care a fost terorizat psihic de anchetatori în arest, rămânând până astăzi cu sechele. Urmărit de coșmaruri noaptea, în somn, și de o permanentă senzație de persecuție pe stradă. A devenit irascibil, își controlează greu emoțiile și trăiește un sentiment de vină, pentru că tatăl sau, angajat MAI, singurul care aducea un salariu în casă, a fost concediat drept pedeapsă pentru o imaginară vină a fiului.

Iată un fragment din confesiunea lui Roman cuprinsă într-o carte de mărturii editată recent de Centrul „Memoria” de Reabilitare a Victimelor Torturii: „Mă temeam de toată lumea din jur. Îmi amintesc și acum primele întâlniri cu colegii mei, după arest. Parcă eram un „zombi” – nu puteam scoate niciun cuvânt, eram inhibat și izolat. Fetele din clasă au început să plângă când au văzut cât de mult m-am schimbat. Eram mereu neliniștit și încordat, tresăream la orice sunet neașteptat. Dacă vedeam un polițist în uniformă pe stradă, mi se părea că vine după mine. Mă temeam să ies singur din casă, ca să nu fiu din nou arestat. Eram condus spre școală de părinți și mă simțeam incomod, aveam totuși 18 ani. Iar de la școală mă întorceam cu un prieten, care se străduia să mă ajute. (…) Din cauza stresului puternic prin care am trecut, mi s-a agravat hepatita și am fost internat în spital pentru tratamente repetate. Uneori mi se întunecă brusc în fața ochilor, amețesc și am nevoie să mă așez ca să nu cad. Mi s-a înrăutățit vederea. Îmi vine mai greu să mă concentrez și să memorizez informația nouă…”

Două biografii, două imagini contrastante: persecutorul care se bucură de impunitate și instrumentează noi diversiuni, și victima – adolescentul cu sănătatea zdruncinată, așteptând să i se facă dreptate. Nu ai nevoie de multe argumente pentru a înțelege că un stat în care s-a păstrat o asemenea distribuire a rolurilor e un stat lipsit de viitor, fără o temelie pe care să se poată construi ceva durabil.

Dosarul „7 aprilie” nu este o simplă colecție de infracțiuni și delicte din cartoteca poliției. E chiar „actul fondator” al noii Moldove democratice și al puterii instalate în urma alegerilor anticipate, din 29 iulie 2009, pierdute de comuniști. Tocmai din suferințele victimelor regimului Voronin, care căpătase trăsăturile unei dictaturi militare în săptămânile de după scrutinul din 5 aprilie, își trage legitimitatea actuala putere pro-europeană. Ea avea obligația morală să afle adevărul despre cele întâmplate, să ne spună cine au fost inspiratorii și organizatorii pogromurilor din 7 aprilie. Să sancționeze armata de procurori și judecători care au scos pe bandă rulantă sentințe de tip stalinist împotriva unor oameni nevinovați, să-i pedepsească pe zeloșii și cruzii torționari din comisariate și penitenciare – pentru că un ordin criminal, chiar dacă ești subordonatul unei structuri militare, nu te absolvă de responsabilitate. Nu i-a absolvit nici pe naziștii judecați la Nürnberg, cei care invocau drept scuză jurământul de soldat.

Actuala putere, greu de menținut într-o „barcă”, o coaliție în care se negociază cu dificultate – dovadă și numeroasele crize care au scuturat-o în acești ani –, s-a concentrat mai ales pe succesele de politică externă, imediat cuantificabile în relația cu Occidentul, și a neglijat puncte importante din agenda internă, în care reforma justiției a fost și rămâne o urgență. Creșterea economică are nevoie de timp și investiții, pe când eliminarea corupției din structurile statului ține de curaj și de voință politică, de refuzul de a intra în aceeași mocirlă a complicităților și tranzacțiilor în care ne bălăcim de peste două decenii. Ca să nu mai vorbim că prosperitatea este imposibilă fără o justiție corectă.

Cine a mizat pe faptul că, după cinci ani de la evenimentele din aprilie 2009, basarabeanul va uita și va ierta, s-a înșelat. Memoria e vie. Batjocorirea ei poate tăia avântul unei generații de care R. Moldova are nevoie.