Unde are și unde nu are dreptate Mihai Ghimpu

Semne diacritice // Oricine dintre liderii partidelor de guvernământ ar dori să ocupe fotoliul de președinte, va trebui să aibă, în afară de acceptul celorlalte două partide, și acceptul PCRM

Dl Ghimpu are dreptate când spune că problema alegerii președintelui R. Moldova trebuie rezolvată de pe acum, la această etapă a formării majorității parlamentare. A lăsa pe altă dată este riscant, înseamnă a rata un moment care ar putea să nu se mai repete. E corectă, din punctul nostru de vedere, și afirmația că trebuie să rămânem la vechea formulă a alegerii șefului statului în Parlament. E de preferat ca președintele R. Moldova să fie o „emanație” a majorității parlamentare, figură simbolică, decât un „jucător” politic de sine stătător, care, în anumite situații, să concureze cu partidele aflate la guvernare. Să ne imaginăm ce ar fi fost dacă Nicolae Timofti se implica în lupta dintre partide. Nu atât de teama că ar putea fi ales un Dodon (Ghimpu repetă afirmațiile mincinoase ale propagandei rusești când spune că partidele proeuropene au obținut mai puține voturi decât cele prorusești, rezultatul e invers), ci din teama destabilizării e necesar să nu ne grăbim cu revenirea la prevederile constituționale de până la anul 2000.

Acceptabilă, în linii generale, formularea problemei expusă de Mihai Ghimpu în interviul acordat ziarului „Timpul”, soluția sa nu pare la fel de adecvată realităților politice, fiind în mod evident „cusută” cu ața interesului PL de a obține fie funcția de președinte, fie pe cea de premier. E cel puțin naiv să crezi că, folosind refrenul „model european”, îi poți forța pe colegii de alianță să renunțe la ideea alegerii președintelui prin vot direct și să lucreze pentru a-l face președinte pe Mihai Ghimpu. Nu de data aceasta. Politica e arta posibilului, se știe bine. De ce să împingi în mod conștient carul negocierilor în impas, spre alegeri anticipate?

Un referendum „pentru a reduce numărul voturilor necesare pentru alegerea șefului statului de la 61 până la 51, dacă vrem să păstrăm cursul nostru european” va fi o inutilă pierdere de energie și timp, în condițiile în care PLDM și PD vor simula, dacă vor simula, susținerea pentru eventuala inițiativă a PL. Și ce vor crede alegătorii pe care PL îi îndemna în referendumul din 2010 să voteze pentru alegerea președintelui prin vot direct?

Ca să nu mai vorbim despre constituționalitatea îndoielnică și consecințele primejdioase ale unei asemenea căi de amendare a Constituției. Dacă trebuie să ne temem, după cum susține Ghimpu, de victoria unui candidat prorus în alegeri directe, cu atât mai mult ar trebui să ne temem de posibilitatea folosirii de către forțele proruse a referendumului pentru ajustarea Constituției la scopurile lor.

Oricine dintre liderii partidelor de guvernământ ar dori să ocupe fotoliul de președinte, va trebui să aibă, în afară de acceptul celorlalte două partide, și acceptul PCRM. Situația e similară celei din 2010. Și soluțiile sunt aceleași: fie modificarea Constituției în Parlament, cu ajutorul PCRM, fie alegerea unui președinte neafiliat politic. Și lucrul acesta trebuie stabilit și negociat acum, cât Voronin nu s-a răzgândit. Cât se poate să călcăm pe aceeași greblă? Mă îndoiesc, însă, că PCRM va vota pentru modificările care îi vor asigura președinția lui Ghimpu. Și viceversa.

Și dacă tot vorbim despre modelul european, în Europa partajarea portofoliilor nu se face în mod egal, ci, de regulă, proporțional cu voturile obținute de fiecare partid. În Guvernul britanic, de exemplu, format de două partide – conservator și liberal-democrat -, ultimului îi revin cinci din 24 de portofolii de membru al Guvernului. În România se respectă aceeași tradiție a împărțirii proporționale cu rezultatul electoral. PL, deținând circa 24 la sută din 55 de mandate ale viitoarei alianțe, poate pretinde la fiecare al patrulea portofoliu guvernamental, nu la fiecare al treilea. Dacă ne considerăm democrați, ar fi timpul să punem procesul de formare a coaliției pe un fundament democratic, sănătos, să renunțăm la tactica șantajului, aplicată data trecută, falsificând de fapt opțiunea alegătorilor.