Nicolae Negru // Patimi pro și contra Ion Druță, în scop electoral și financiar

Semne diacritice

În timp ce Rusia a continuat să bombardeze Ucraina, iar o rachetă rusească (Iskander) a nimerit cu precizie programată într-un magazin-cafenea al unui mic sat ucrainean, omorând peste cinzeci de oameni care se aflau acolo la o masă de pomenire cu ocazia reînhumării unui consătean de-al lor mort în războiul curent, în timp ce flăcările unui alt război au reizbucnit în Israelul atacat de Hamas, cu mulți morți civili, moldovenii nu încetează să discute aprins despre Ion Druță, la o săptămână după înmormântarea scriitorului.

„Discuția” în cazul dat e un eufemism, rostul ei nu e în aflarea adevărului, ci în manifestarea unor clivaje, divergențe, inerții, Druță fiind mai curând un pretext de gâlceavă, decât subiectul ei. Opiniile exprimate la adresa sa - fie critice, fie elogioase, fie mixte – reflectă niște atitudini prestabilite, mult influențate de contextul politic și geopolitic și, de aceea, nu se influențează reciproc.

Printre apărătorii lui Druță, cei mai pătimași sunt „creștinii” care cred că despre mort trebuia să se vorbească doar de bine, în tonalitate corespunzătoare, că necrologurile ce conțin și alte aprecieri decât cele admirative, idolatrice sau, cel puțin, pozitive sunt „indecente”. Ei acuză că, în loc să aștepte „creștinește” ca mortul să fie dus în liniște la groapă, așa cum procedau bunicii și bunicele noastre, criticii săi ar fi scuipat „în mormântul deschis al scriitorului”, hulindu-l, din răutate, din invidie, lapidându-l, deja fiind pământ, „în propria țară”, ca pe unul din cei înzestrați cu har.

O mare parte din „creștini” nu acceptă în general ca scrierile și faptele lui Druță să fie judecate de toți „mediocrii”, considerând că lucrările sale ne reflectă identitar, cultural și spiritual, ridicându-l pe autorul „Frunzelor de dor” și al „Poverii bunătății noastre” în slăvi, declarându-l geniu (de talie locală, recunosc ei) și chiar profet, respingând categoric orice aluzie oricât de mică la natura pământească a motivațiilor sale.

Pretențiile „creștinilor” sunt false desigur. Ei înșiși nu urmează întotdeauna preceptele pe care le recomandă astăzi. Dacă Druță nu se implica în politică, necrologurile ar fi fost, cu certitudine, altele. Și criticii de la care a pornit „dihonia” provocată de moartea lui Druță sunt diferiți. Unii îi adresează lui Druță doar reproșuri legate de activitatea sa extraliterară, politică, fără să pună la îndoială valoarea extraordinară a operei sale. Alții însă găsesc că și lucrările sale nu sunt fără cusur, nu numai din punct de vedere ideologic, etic, ci și estetic și că tinerilor de azi care sunt mai bine informați decât elevii școlilor sovietice, le poate scăpa farmecul poetic al vieții din Gulag, zugrăvit cu talent de scriitor. Nu toți tinerii de azi, și nu numai tinerii, se simt reprezentați de Ion Druță, pentru mulți dintre ei scrierile druțiene nu au valoarea absolută atribuită de generațiile precedente. Și ce le-am putea reproșa?

Dacă ar fi fost alimentate doar de preferințele literare, pasiunile s-ar fi stins repede. Însă scandalurile provocate de literatură la noi sunt aproape imposibile, căci obligă la lecturi. De ce ne-am ascunde după deget, divergențele legate de persoana lui Druță se suprapun în mare măsură peste cele geopolitice, în spatele laudelor sau criticilor se văd fie urechile moldovenismului militant sau ale „națiunii civice moldovenești”, fie ale unionismului sau ale preferinței pentru Rusia și noul ei avatar imperial eurasiatic, dar nu lipsește nici interesul financiar, firește, sau pur și simplu cel electoral. Cei care câștigă bani sau voturi sunt ca întotdeauna mai vocali, mai patetici, ciupind mai multe coarde sensibile, pe rând sau concomitent, în acord.

A stimulat cumva scandalul vânzările cărților scrise de Druță? Ar fi firesc să fie așa. Din păcate, nu avem asemenea date. Dar dacă nu s-ar discuta despre el, vânzările nu ar avea cum să crească deloc. Și asta se poate întâmpla foarte repede, cu primul nou scandal mai de proporții ce va capta atenția societății. Așa că „proletcultiștii”, după cum i-a numit un reputat editor pe cei care nu manifestă pietatea necesară, din punctul său de vedere, față de împovăratul purtător al „bunătății noastre”, lansând opinii iconoclastice, cu intenția de a-l răsturna de pe postamentul popularității, sunt de folos cel puțin financiar, dacă nu și contribuitori la adevăr și ar trebui tratați cu deferență. Oricum, nu există alt motiv serios să exagerăm rolul lor, să-i blamăm și să le dramatizăm intențiile.