Valeriu Saharneanu // Rezidenții transnistreni: ostatici ori vârf de lance ai Kremlinului?

La comunicatul oficial al „Gazprom”-ului rusesc privind decizia de a suspenda, din 1 ianuarie 2025, livrările de gaze către Republica Moldova, prim-ministrul Dorin Recean a reacționat pe potrivă, tăios. „Această decizie confirmă, a declarat Recean, intenția Kremlinului de a lăsa locuitorii din regiunea transnistreană fără lumină și căldură în mijlocul iernii. Rusia folosește energia ca armă politică, transformând oamenii din regiunea transnistreană, pe care o controlează prin armata staționată ilegal, în ostatici”.

În ostatici? Dar ce înseamnă a fi ostatic? Definiția ne-o dă Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ostatic este „persoana din rândul populației civile aflate pe teritoriul ocupat de forțele inamice, pe care acestea, încălcând normele dreptului internațional, o rețin spre a preveni acte ostile împotriva lor sau pentru a o executa dacă asemenea acte s-au produs”.

Deci, realitatea în care trăiește de ani buni populația din regiunea transnistreană a Republicii Moldova este, cum s-ar spune, ca la carte. De precizat: ca la cartea osândei. Forțele inamice de ocupație au făcut tot ce au vrut cu populația de acolo – au răspuns la orice manifestare de dezacord ori nemulțumire cu cea mai cumplită duritate. La începutul anilor ’90, execuțiile au cunoscut în regiune mai multe valuri de atrocități. Cazuri de oameni împușcați în case ori în stradă, înecați în fântâni sau aruncați, cu mâinile și picioarele legate, în apele Nistrului s-au remarcat cu miile în regiune.

O foarte mică parte din ele a fost examinată și documentată juridic, în anii 2000 și mai încoace, de către Tribunalul de la Strasbourg în cazurile cercetate separat Ilașcu, Catan, Mozer contra Federației Ruse și Republicii Moldova.

Lumea a fost oripilată să afle despre condamnările la moarte, torturile și tratamentele inumane ale regimului în raport cu deținuții politici, sechestrați și întemnițați ilegal, dar și despre batjocura, cu metodă cu adevărat nazistă, față de copiii care frecventau cele câteva școli cu predare în limba română. În toate dosarele examinate, Înalta Curte de la Strasbourg a stabilit, cu lux de amănunte, implicarea directă – politică, administrativă, militară și intelligence-diversionistă – a Federației Ruse.

În corpul decizional al cazurilor examinate, Instanța Europeană pentru Drepturile Omului definește colateral, adică printre altele, dar foarte clar, speța statului ocupant pentru Federația Rusă și cea de teritoriu ocupat pentru regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Doar că autoritățile de la Chișinău au evitat să „oficializeze” aceste stări de fapt printr-un demers cu trimitere expresă la acest subiect către un tribunal internațional care să fie ori recunoscut de ONU, ori subordonat acestuia.

Căci, cel puțin din 1999, de când președintele rus de atunci, Boris Elțin, a semnat la Summitul OSCE de la Istanbul angajamentul de a-și retrage trupele militare de pe teritoriul Republicii Moldova, zona transnistreană trebuie considerată teritoriu ocupat de Federația Rusă, cu toate consecințele pentru partea ocupantă ce decurg din încălcarea flagrantă, din partea ei, a dreptului internațional.

Or, Rusia trebuie pusă la plata despăgubirilor pentru prejudiciul enorm pricinuit Republicii Moldova în toți acești 25 de ani, dacă nu chiar aproape 30, incluzând și anii de dinainte și de după războiul din 1992, care, la rândul lui, în aceleași documente ale Tribunalului de la Strasbourg, are calificativul juridic atestat al unei agresiuni brutale de necontestat.

Diplomația moldoveană trebuie să iasă din tranșeele statului veșnic asediat de barbari și sortit să capituleze cu umilință în fața agresorului care nu știe decât de dreptul forței. Un stat ca Republica Moldova are a se apăra și a obține câștig de cauză numai dacă face uz de forța dreptului, principiu respectat și prioritar aplicabil în spațiul geopolitic vest-european spre care tinde să se integreze.

Asta înseamnă că Republica Moldova va înceta să mai stea în genunchi în fața Rusiei, nu-și va mai cenzura discursul și acțiunile de teama șantajului Moscovei, care oricum va exista atâta timp cât nu acceptă vasalitatea. O politică externă care nu-și pune sarcina să iasă din paradigma fricii riscă să încurajeze agresorul, să țină statul și populația în starea plăcută agresorului: cea a umilinței, a sărăciei și a îndurării tacite a oricărui furtișag ori batjocuri.

Țările Baltice, de exemplu, care au evitat agresiunea rusă în perioada post-sovietică și nici nu au teritorii ocupate de ruși după destrămarea Uniunii Sovietice, au contabilizat pagubele și au formulat demersuri în adresa Federației Ruse, moștenitoarea de drept a URSS, privind eventuale despăgubiri care li s-ar cuveni pentru ocupația sovietică dinaintea, din timpul și de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Republica Moldova este scutită de formularea unui rechizitoriu juridic, politic și material pentru acea perioadă – facerea lui este în jurisdicția României, agresată, ocupată și dezmembrată și ea la vremea respectivă, ca și Țările Baltice. De la 1991 însă, de când s-a afirmat și a fost recunoscută drept stat independent și suveran, Republica Moldova are nu numai jurisdicția, ci și obligația să vină cu un asemenea demers.

De se va putea ori nu pune în aplicare ține de conjunctura internațională ce se va stabili după încheierea războiului ruso-ucrainean în desfășurare, dar aducerea în corespundere cu rigoarea dreptului național și internațional a statutului regiunii transnistrene, înstrăinate de un stat agresor în baza dreptului barbar al forței, este ca niciodată actuală.

Pe lângă faptul că ar fi una dintre puținele acțiuni de descurajare aflate în arsenalul posibilităților extrem de limitate pe care poate conta Republica Moldova la consolidarea propriei reziliențe, actul ar putea fi un necesar aflux de plusvaloare la aura de curaj și demnitate atât de mult rarefiată de politicile fără formă și fond în această privință ale guvernărilor autohtone anterioare.

Curajul, demnitatea, perseverența, determinarea sunt atributele imateriale ce fac astăzi din Republica Moldova un stat care contează în ansamblul geopoliticii europene, deși, din punct de vedere material, ea este un stat în mare parte asistat.

Respectivele atribute nu sunt cu funcții aprioric perpetue. Ele își pot pierde farmecul și puterea de atracție dacă nu sunt urmate de alte acțiuni profilate pe valoare și demonstrate în condiții mult mai complicate.

Noul atac al Rusiei declanșat prin divizia Gazprom este, de această dată, din categoria celor mai periculoase. Încetând să livreze gaz pentru regiunea transnistreană, pe care a întreținut-o chipurile pe gratis, dar cerând Chișinăului să achite prețul, Moscova escaladează războiul hibrid împotriva Republicii Moldova până la cote fără precedent.

Cinic și cu dispreț pentru oameni, Kremlinul intenționează să arunce regiunea în haos și să destabilizeze Republica Moldova, contând să o pună din nou în genunchi, provocându-i o catastrofă umanitară. Ținta sunt alegerile parlamentare din 2025, pe care Moscova vrea să le câștige în favoarea comandourilor ei politice de la Chișinău.

În fața acestei ofensive hibride, Republica Moldova trebuie să acționeze ferm și hotărât, nu doar prin măsuri reactive, ci prin elaborarea unei strategii coerente și proactive.

Aceste măsuri necesită resurse semnificative, dar și un leadership care să inspire încredere și să transmită un mesaj clar: Republica Moldova nu va ceda șantajului și își va apăra suveranitatea cu toate mijloacele disponibile.

Istoria a demonstrat că agresorii nu pot fi opriți prin compromisuri și cedări. Dimpotrivă, doar curajul și determinarea pot schimba cursul evenimentelor în favoarea celor care apără valorile libertății și demnității.

Avându-și tancurile împotmolite în stepele de est ale Ucrainei, Rusia vrea, cu ajutorul pedestrașilor socialiști și comuniști de la Chișinău, transnistrizarea politico-militară a întregului teritoriu al Republicii Moldova. Oprirea gazului livrat regiunii transnistrene este prima împunsătură dureroasă în coasta Chișinăului. Fără îndoială, vor urma și altele, de o duritate crescândă. A venit timpul ca Chișinăul să renunțe și el la eufemisme, să nu mai opereze formule de tipul „regimul separatist de la Tiraspol”, separatism însemnând desprinderea unei minorități (naționale, sociale) de o majoritate etnică sau socială. În fapt, regimul de la Tiraspol este unul de ocupație, făcut la Moscova și instalat de ea, începând cu primul, de sub comanda kaghebistului Smirnov, adus în 1988 cu misiune din Magadan, și terminând cu discipolul FSB Krasnoselski, actualul comandant de garnizoană. Chișinăul trebuie să renunțe și la tolerarea libertății de mișcare a acestor elemente pe teritoriul Republicii Moldova. Ele trebuie închise în propria garnizoană, deocamdată, până la momentul închiderii lor într-o instituție de stat, cu pereți mai groși și ferestre cu grătar.

Nu încape nicio îndoială că responsabilii de garnizoană au pregătite planuri operaționale de măsuri pentru toate etapele crizei provocate deliberat. Menirea operațiunii este să asigure un impact cât mai devastator atât pe plan economic-social, cât și pe cel politic. Un tăvălug de panică e pornit deja dinspre tărâmul apus al gazului pe gratis: zeci de indivizi au dat buzna zilele acestea în dreapta Nistrului, căutând să-și facă rezerve de gaz în butelii. Agitația ar putea face parte din planul de destabilizare al răufăcătorilor de la Moscova, așa că autoritățile ar trebui să analizeze fiecare manifestare de acest gen și să ia măsuri de contracarare.

În fine, este corectă observația domnului prim-ministru că regimul de la Tiraspol a transformat populația din regiune în ostatici. Un regim de ocupație, cu atât mai mult unul de ocupație rusească, întotdeauna procedează astfel. Sarcina autorităților de la Chișinău este ca acești ostatici să nu fie transformați în vârf de lance cu care inamicul să lovească inima europeană a Republicii Moldova. Iar, în cazul în care vor încerca să o facă, să nu ezite să o transforme, la rândul lor, în bumerang și, cu el, să dărâme această cetate a dezmățului politic, al corupției și al terorii, trecută în analele KGB-ului cu numele de cod „RMN”.