Moscova nu va restitui Transnistria, decât la pachet cu baza militară rusă

Semne diacritice

Ne-am obișnuit să credem că autoproclamata republică de pe Nistru nu are altă valoare strategică pentru Rusia, decât că o folosește ca „lesă” pentru Republica Moldova, pentru a ne ține în spațiul „lumii ruse”, a bloca „deriva” noastră spre Vest. Faptul că Rusia își menține aici o mică (în aparență) bază militară este considerat un element secundar, legat de dificultatea procesului de găsire a unei soluții acceptabile pentru ambele părți ale conflictului. Doar că Tiraspolul nu acceptă să discute vreo soluție, decât recunoașterea independenței sale, și Moscova nu manifestă niciun gest de nemulțumire în această privință, deși încăpățânarea separatiștilor transnistreni o costă bani grei.

Se crede că Rusia își va retrage trupele și munițiile de la Cobasna imediat ce Chișinăul și Tiraspolul vor ajunge la înțelegere în privința relațiilor de mai departe. Moscova promite solemn lucrul acesta ori de câte ori are ocazia și nimeni nu pune la îndoială spusele sale. Dar ar trebui să se pună, căci explicațiile ei sunt false, chiar ridicole: soldații sunt necesari pentru a păzi munițiile și armamentul de la Cobasna, care nu pot fi retrase, fiindcă nu permit autoritățile de la Tiraspol. Cine crede că aceasta e posibil, în condițiile în care „republica” nu ar rezista mai mult de câteva luni fără banii Rusiei? Un argument mincinos nu poate sprijini un adevăr.

De altfel, baza militară nu e chiar atât de mică, după cum pare. Serviciile secrete ucrainene au stabilit că potențialul militar al Rusiei în regiunea transnistreană se ridică la circa 15 mii de soldați și ofițeri, deși oficial acolo se află mai puțin de o mie, având la dispoziție peste 20 de mii de tone de armament. Iar o mobilizare generală ar transforma Transnistria într-un „pumn militar” de temut. Transnistria, ca „fortăreață” a Rusiei pe direcția sud-estică, nu este doar o metaforă naționalistă. Și avertismentele care ne vin dinspre NATO privind posibilitatea unui atac militar de dincolo de Nistru asupra Republicii Moldova și Ucrainei nu sunt vorbe goale, după cum cred unii politicieni de la noi. Ucrainenii le iau în serios și sapă un șanț pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

Despre importanța strategică a Transnistriei, alta decât cea legată de Republica Moldova, a scris George Friedman, după prima sa vizită la Chișinău, în 2010, referindu-se la apropierea acesteia de importantele puncte strategice - portul Odesa și gurile Dunării. Evenimentele din Ucraina au confirmat această evaluare anticipativă. Odesa a fost (și mai rămâne) una din țintele principale ale diversiunilor destabilizatoare rusești, iar armata transnistreană prezintă un real pericol în coasta Ucrainei și Republicii Moldova.

În 2003, Moscova reușise să strecoare în textul Memorandumului Kozak, fără știrea lui Voronin (dacă e să credem spuselor sale), prelungirea până în 2020 a termenului de aflare a trupelor ruse pe teritoriul R. Moldova. Anume acest „detaliu”, descoperit în ultimul moment, a alertat Occidentul și a determinat torpilarea Memorandumului, care urma să fie semnat în prezența lui Putin. Moscova deplânge deseori această „șansă” ratată a reglementării transnistrene, „uitând” să menționeze că tocmai perfidia sa a fost cauza principală a eșecului. Ea încercase în acest mod deloc elegant să-și „corecteze” angajamentul luat, în 1999, la Istanbul, de a-și retrage trupele de pe teritoriul Republicii Moldova.

În 2007, Rusia și-a anunțat suspendarea din FACE – tratatul adaptat privind forțele convenționale armate din Europa, pe care statele NATO refuzau să-l ratifice din cauză că Moscova nu-și respecta angajamentul din 1999. Putin a preferat să lipsească Rusia de tehnologiile occidentale, de sprijinul UE în modernizarea Rusiei, de călătoriile fără vize în spațiul Schengen pentru cetățenii ruși, decât să retragă trupele ruse de pe Nistru, așa cum se înțeleseseră Merkel și Medvedev la Meseberg.

În 2009, înainte de alegerile parlamentare din R. Moldova, Moscova a profitat din nou de Voronin, pentru a-l face să semneze o declarație prin care Rusia își poate menține soldații pe Nistru până la rezolvarea politică a conflictului. Ca să nu mai vorbim despre faptul că Moscova se opune cu încrâncenare oricărei încercări de a discuta statutul „pacificatorilor” militari ruși pe linia Nistrului.

Dacă Chișinăul accepta, într-o formă sau alta, Memorandumul Kozak, adică legalizarea bazei militare ruse în R. Moldova, conflictul transnistrean era demult rezolvat. Nu federalizarea contează, ci baza militară. Astfel se explică de ce Moscova nu insistă asupra revenirii raioanelor transnistrene în spațiul electoral al Republicii Moldova, pentru a schimba raportul de forțe în folosul partidelor proruse. Nu Transnistria în sine, și nici măcar nu Republica Moldova, ci prezența trupelor ruse în regiune este prioritatea numărul unu pentru Kremlin.

Declarația lui Karasin că Transnistria trebuie să obțină un statut special de raion în cadrul Republciii Moldova unitare este, cu certitudine, o nouă formă, mai atractivă, de a împacheta aceeași ofertă: baza militară rusă. Nu întâmplător „raionul” vine la pachet cu condiția „neutralității” R. Moldova, pe care Moscova o reamintește periodic, fără să se sinchisească de faptul că anume ea încalcă această condiție stipulată de Constituția Republicii Moldova. Situația se precipită, căci o înfrângere în estul Ucrainei ar complica situația trupelor ruse în regiunea transnistreană.

Astăzi, mingea e din nou pe terenul Moscovei. Ea trebuie să decidă urgent dacă permite transnistrenilor să participe la acordul de asociere a R. Moldova cu UE sau le va suplimenta asistența financiară din propriul buget, care se completează tot mai dificil. E bine că Tiraspolul a devenit mai cooperant, nu mai boicotează și nu se eschivează de la întâlniri și e dispus să se așeze la masa negocierilor. Însă, oricât de amabilă și zâmbitoare ar fi Nina Ștanski și oricât de împăciuitor ar vorbi Șevciuk, aceasta nu e decât teatru.

Chișinăul trebuie să negocieze pentru a rezolva problemele curente ale cetățenilor, fiind însă conștient că scopul final al Moscovei e să ne facă să acceptăm, la pachet cu raioanele transnistrene, baza militară rusă. Oricât de ademenitor ar părea statutul propus, trebuie să fim totdeauna pregătiți să spunem NU și să putem contracara un eventual atac, înainte ca trupele ruse să pornească spre Odesa și gurile Dunării. Cehov avertiza că o armă ce atârnă pe perete în actul întâi va împușca în cel de-al treilea.