Despre demisia lui Moșanu, Hadârcă, Nedelciuc și Matei

Semne diacritice

Există un episod singular, „enigmatic”, în politica moldovenească, din primii ani de existență a statului Republica Moldova, într-o perioadă a iluziilor și a visărilor romantice, când politicienii noștri mai citeau încă manualele de democrație și asimilau din mers regulile jocului parlamentar.

Persoanele menționate în titlu ocupau atunci cele mai înalte posturi din primul Parlament al Republicii Moldova. Alexandru Moșanu, istoric, doctor habilitat și profesor universitar, era președintele Legislativului, Ion Hadârcă, poet, – prim-vicepreședinte, iar Vasile Nedelciuc, inginer, cercetător în domeniul tehnologiilor informaționale, doctor în științe tehnice, lector universitar, și Valeriu Matei, etnograf și scriitor - președinți ai comisiilor parlamentare, respectiv, de relații externe și „pentru publicitate și mijloacele de informare în masă”.

La începutul anului 1993, într-un moment de paralizie a activității Parlamentului, când 168 de deputați din trei grupuri parlamentare adunați în jurul președintelui Mircea Snegur – „agrarieni”, „interfrontiști” și „independenți” – au anunțat că vor boicota ședințele Legislativului, punând condiția dizolvării acestuia, a organizării alegerilor anticipate și a unui referendum antiromânesc, „cei patru” au decis să-și sacrifice funcțiile demisionând, manevrând tactic, pentru a câștiga strategic, pentru a evita consecințele unui deznodământ pe care îl considerau dezastruos nu numai pentru aripa democratică și națională a Parlamentului, ci și pentru Republica Moldova în întregime, rănită grav în războiul de pe Nistru.

Ei și-au atins scopul, criza parlamentară a fost depășită. Gestul lor a avut efectul unui trăsnet din cerul senin. Nomenclatura nu demisiona decât plecând la cimitir și o mână de intelectuali care intraseră în politică nu puteau să schimbe această „cutumă” înrădăcinată adânc în mentalul local. De altfel, demisia de onoare nu s-a încetățenit nici azi în societatea noastră.

Cu atât mai mult, a demisiona benevol în 1993, în mijlocul unei confruntări, fie și parlamentare, era, dintr-un punct de vedere convențional, soră cu prostia sau cu lașitatea. Imediat s-au auzit voci care i-au acuzat pe Moșanu, Hadârcă, Nedelciuc și Matei de trădare. Repetată la nesfârșit, acuzația de trădare și-a făcut loc în spațiul public. Demersul neordinar al celor patru a rămas în unele minți care preferă să privească realitatea în alb și negru ca una din cele mai perfide și odioase trădări din scurta noastră istorie de după independență, trădări care – horribile dictu! – a făcut cioburi Mișcarea de Renaștere Națională.

Nu e o glumă. Ideea că trenul libertății, renașterii și prosperității noastre a deraiat din cauza demisiei de acum 24 de ani s-a fixat, s-a cimentat bine în circumvoluțiunile unora, așa încât nu poate fi scoasă din capetele lor nici azi. Lucrurile merg prost până acum din cauza demisiei trădătoare din 1993. Despre aceasta scria recent pe blogul său, cât se poate de serios, Vasile Șoimaru, fost deputat, talentat fotograf și scriitor preocupat de trecutul nostru ca români, dar și fost coleg de partid cu Moșanu, Nedelciuc și Matei. Ducem lipsă de intrigă în spectacolul politic din fața noastră, e prea mult „dulce” pe care îl dizolvăm cu un pic de venin? De ce ar fi nevoie să scoatem din sertarele istoriei și ce relevanță poate avea în realitate acest caz de demult pentru ziua de azi?

Șoimaru nu crede în bunele intenții ale demisionarilor, „adevăratele motive” nu sunt cele din explicațiile oferite, cu diverse ocazii, de Vasile Nedelciuc, crede el, rămânând „convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi”. O teorie a conspirației de toată frumusețea: Moscova a lovit în Mișcarea de Renaștere Națională prin intermediul Bucureștiului. Argumentația însă cam șchioapătă, pare luată din altă „operă”.

Lucinschi, afirmă Șoimaru, a „înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării Partidului Comuniştilor (sigur, Partidul Comuniștilor nu trebuia legalizat, dar exista deja partidul socialiștilor care „aspira” electoratul nostalgic și rusofil; un Dodon nu e mai bun decât un Voronin – n.n.), adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid (a fost o decizie corectă, care nu îi poate fi atribuită lui Lucinschi, era recomandată și de europeni, dictată și de necesitatea includerii regiunii separatiste în spațiul electoral al Republicii Moldova - n.n), votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis (privatizarea era efectuată de Guvern, în fruntea căruia se afla deja românofobul Andrei Sangheli – n.n.), pregătirii alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid (alegerile au fost organizate în termenii stabiliți de lege, după patru ani; FPCD și Congresul Intelectualității au fost favorizați de sistemul electoral proporțional – n.n), iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră - Republica Moldova” (organizat de Mircea Snegur, nu de Lucinschi – n.n), aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare”.

Aceștia, la rândul lor, fiind hoți și incompetenți, „au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească” (Lucinschi propunea formularea „limba moldovenească (limba română)” – n.n.), care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire”, consideră Șoimaru. Suntem de acord cu caracteristica dată „agrointersocialiștilor”, dar victoria lor „amețitoare” a fost obținută în alegeri parlamentare ordinare, în urma guvernării lui Sangheli și Snegur. Alegerile anticipate cu un an ar fi putut să le aducă un rezultat și mai bun.

Concluzia abruptă a lui Șoimaru e că demisia celor patru membri ai prezidiului Parlamentului reprezintă „punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia”. El le reproșează „jurnaliștilor independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului”, dar și „presei moscovite” (sic!), că „au scris foarte puțin despre demisia în cauză, preferând alte teme”, sugerând astfel că ar exista o conjurație a tăcerii în privința acestui subiect. Și ca să dea ipotezei sale o mai multă greutate, Șoimaru mai scrie că „unii” dintre cei patru „și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor”, fără să aducă vreo dovadă în acest sens.

Firește, se poate discuta dacă pasul lui Moșanu, Hadârcă, Nedelciuc și Matei a fost corect sau greșit din punct de vedere politic, se poate specula dacă existau și alte căi de evitare a alegerilor anticipate sau poate nici nu era nevoie să fie evitate, dar a considera că e „punctul de pornire al prăbușirii” Mișcării de Eliberare Națională e cum ai spune că plecarea păsărilor călătoare a adus frigul iernii, că dacă ele nu ar fi plecat în țările calde, am fi avut în continuare vreme frumoasă. Dl Șoimaru confundă în mod evident cauza cu efectul.

Până la demisia din 2 februarie 1993, vântul rece sufla demultișor pe scena politică din Chișinău și redusese mult sub zero temperatura relațiilor dintre „agrarieni” și „frontiști”, Andrei Sangheli, care declara că România nu ne-a dat niciun „carandaș”, îl înlocuise pe Valeriu Muravschi în funcția de prim-ministru și nu a așteptat să preia Lucinschi președinția Legislativului pentru a continua privatizările obiectivelor mai „apetisante”. Fără „agrarienii” coordonați de Snegur, aripa democratică, deținând nicio treime din mandate, nu ar fi reușit nimic. Pe cooperarea lor s-au bazat relativele succese ale mișcării democratice și naționale, inclusiv principalele funcții din Parlament. Snegur, în schimb, l-a învins, cu ajutorul deputaților democrați, pe Lucinschi și și-a asigurat funcția de președinte al Republicii Moldova.

E ciudat că dl Șoimaru cu potențialul său analitic nu se întreabă cine a fost interesat, cum a fost provocat și întreținut războiul dintre „frontiști” și „agrarieni”, care, de altfel, nu erau cu toții „o apă și un pământ” (unii dintre ei devenind cu timpul unioniști). Poate de aceea că urmele duc spre sediul Frontului Popular? Nu e fără păcat nici Mircea Snegur, care conducea Republica Moldova ca un tătuc capricios și a căzut ușor în cursa întinsă de „Șmecherilovici”. Au mai trecut doi ani până a înțeles că a fost păcălit și folosit împotriva aripii democratice. Rămâne un mister neelucidat încă și rolul grupului de deputați „independenți” în această confruntare.

Sigur, e mai simplu să explici regresul mișcării democratice și de renaștere națională (regres marcat în primul rând de ascensiunea lui Andrei Sangheli în funcția de prim-ministru), dând vina pe demisia celor patru (care, de altfel, nu au renunțat la mandatele lor de deputați). E cum ai spune că cineva a pierdut lupta, fiindcă i-a căzut pălăria de pe cap. Șoimaru ignoră că ponderea democraților în conducerea Parlamentului era mult peste adevăratul potențial al taberei democratice din Parlament, funcțiile celor patru fiind obținute prin înțelegeri din culise cu Snegur.

Alegerile parlamentare din 1994 au confirmat acest raport de forțe, Frontul Popular obținând doar 9, iar Blocul Țăranilor și Intelectualilor (din care au făcut parte cei patru și dl Șoimaru), doar 11 locuri în Parlament. Concentrându-și atenția asupra „trompetiștilor” și „toboșarilor”, lui Șoimaru îi scapă „mișcările de trupe”, regrupările de pe scena politică, raportul real de forțe. Prin demisia lui Moșanu, Hadârcă, Nedelciuc și Matei, care nu reprezentau o majoritate parlamentară, ci doar vreo șaizeci de deputați, Mișcarea de Renaștere Națională nu putea să piardă ceea ce pierduse deja. Politicienii trebuie să coopereze unii cu alții, în pofida viziunilor diferite, este lecția valabilă și azi.

Demisia celor patru poate fi considerată o ultimă zvâcnire de „romantism”, sfârșitul etapei „naive”, inițiatice, în politica moldovenească și nu se va mai repeta decât dacă se reușește o înnoire substanțială a clasei politice. Și a comentatorilor politici de asemenea. E greu de crezut însă că aceasta se poate produce până DNA (sau măcar SRI cu FBI) să treacă Prutul.