Charlie, Europa și demonii săi

Semne diacritice

Abundența comentariilor din presa internațională pe marginea uciderii a 12 oameni în redacția revistei pariziene „Charlie Hebdo” poate fi comparată cu cea de după atacul asupra World Trade Center din New York, la 11 septembrie 2001.

Atunci șocul a fost produs nu atât de semnificația simbolică a țintei alese de teroriști, cât de mijloacele utilizate (avioane de pasageri) și amploarea tragediei, numărul de victime. Teroarea era îndreptată împotriva statului american și putea fi citită ca un mesaj provocator, o declarație de război „fără reguli” din partea Al-Qaida „bastionului” lumii libere. Acțiunea de miercurea trecută trebuie văzută ca una îndreptată direct împotriva unei anumite categorii de cetățeni, de înfricoșare a jurnaliștilor, caricaturiștilor etc. și, din acest punct de vedere, da, trebuie considerată ca un atentat grav, din cele mai primejdioase, la unul din principiile fundamentale ale Europei – libertatea de exprimare. E o cenzură aplicată cu Kalașnikov, care sfidează statul democratic și legile sale, tradiția locală, impunând valori „străine”, din afara Europei.

Cele câteva mii de oameni care au pierit în ruinele WTA au fost victime „colaterale” ale „războiului sfânt”, nu era vizat nimeni dintre ei în mod personal, în timp ce majoritatea din cele 12 persoane ucise în redacția „Carlie Hebdo” figurau pe lista fraților teroriști. De acum încolo, oricine dintre europeni putem nimeri în listele condamnaților la moarte și executați, dacă cei învestiți cu funcții de protejare a securității persoanelor vor eșua să-și facă datoria, cum s-a întâmplat la Paris.

E jenantă, penibilă și chiar imorală discuția despre calitatea caricaturilor din paginile „Charlie Hebdo”, despre efectele etice și estetice pe care le produceau. A spune „Eu sunt Charlie” nu e totuna cu a te declara admirator sau chiar „cititor” al revistei atacate. Faptul că cei uciși nu se ridicau la înălțimea artistică a lui Salman Rushdie, că satira lor li se părea multora nu numai iconoclastă, ci și primitivă, obscenă, așa încât, de exemplu, CNN sau AP evitau să o prezinte auditoriului, nu justifică „dezicerea” de ei. Ideea că ar fi și vina lor, că „au căutat-o cu lumânarea” este o formă de trădare sau retragere în turnul de fildeș, de eschivare de la problemele realității. Adevărul e că au fost împușcați pentru opiniile exprimate. Da, ei au rănit sentimentele religioase ale musulmanilor, ale creștinilor, iudeilor și altor credincioși, dar sunteți de acord ca așa-zisa „limită a bunului-simț” pe care ei ar fi încălcat-o și care diferă, de altfel, în funcție de „privitor”, să fie stabilită de acum înainte de imamii din Yemen sau de altundeva? Și ce vom face dacă, mâine-poimâine, apar niște teroriști care se vor declara ofensați de faptul că europenii mulg vacile și consumă carne de porc?

Terorismul, ca armă a fricii, nu l-au inventat musulmanii. Dostoievski i-a numit demoni pe cei hotărâți să moară și să omoare pentru o cauză pretins nobilă, aplicând principiul „scopul scuză mijloacele”. Personajul Piotr Stepanovici Verhovenski, din romanul său „Demonii”, reflectă chipul și biografia autodeclaratului terorist Serghei Neciaev, dedicat fanatic cauzei revoluționare, care l-a strangulat și împușcat pe un camarad de luptă, pentru că a părăsit organizația „Narodnaia rasprava” ( „Pedeapsa Poporului”), fondată de el. Dar Dostoievski a fost o excepție în acest sens. Dominantă era tendința de a romantiza, de a idealiza asemenea persoane, nu doar în literatura rusă, ci și în cea occidentală. De altfel, și venerația pentru Lenin și Stalin se alimentează din această „resursă” inepuizabilă de glorificare a violenței și devotamentului pentru „cauza supremă” a distrugerii până la temelie a „lumii vechi” și construirii unei „lumi noi”.

Însă, orice s-ar spune, teroriștii de până nu demult erau fanatici mai mult în vorbe, decât în fapte, ei evitau moartea, atacând, periodic, din ascunzișuri, nu erau sinucigași în adevăratul sens al cuvântului, nu se transformau în bombe mobile. Ei țineau, în felul lor, la viața de pe pământ și nu ardeau de dorință să se mute în „ceruri”. Teroriștii musulmani nu „se împiedică” de acest „detaliu”, ceea ce îi face mult mai „eficienți” și periculoși. De aceea, mijloacele de securitate aplicate până acum, s-a văzut, nu mai funcționează, trebuie căutate și aplicate altele noi, neconvenționale, neortodoxe. Se poate discuta care pot fi acestea, dar, cu siguranță, Europa nu va mai fi aceeași, dacă ține neapărat să spună ceea ce gândește, dacă principiul neîngrădirii libertății presei și libertății de exprimare rămâne neclintit.