Ce contează Ucraina?

Semne diacritice

Dacă Putin și-a pus scopul să consolideze forțele proeuropene din Ucraina, el a reușit cu brio acest lucru. Alegerile parlamentare de duminică s-au încheiat cu o victorie hotărâtoare pentru partidele care consideră că Ucraina trebuie să adere la Uniunea Europeană și NATO. Conform datelor numărării parțiale a voturilor, scorul „Blocului opoziției” e sub 10%, iar Partidul Comuniștilor e sub pragul de intrare în Parlament, de 5%, și, pentru prima dată în 100 de ani, după cum s-a exprimat președintele ucrainean Petro Poroșenko, se va afla în afara Radei Supreme. Și-au spus cuvântul reducerea bazinului electoral prorusesc prin ocuparea Crimeii, dar și absenteismul din regiunile estice, unde, în pofida armistițiului, nu încetează schimbul de focuri și tirurile de artilerie.

Deși se declară cel mai mare naționalist rus, Putin contribuie cel mai mult la îndepărtarea și frica de Rusia, la rusofobia din fostele „republici frățești”. Folosirea „Gazprom”-ului ca armă geopolitică, embargourile economice, finanțarea forțelor proruse din „vecinătatea imediată” și, nu în ultimul rând, diversiunile serviciilor secrete și folosirea forței militare, îi sperie până și pe aliați ca Lukașenko sau Nazarbaiev, care își văd astfel amenințate teritoriile și suveranitatea.

Crimeea este coada șopârlei din mâna lui Putin. Părăsind-o, Ucraina își poate continua cursul independent, după cum ocuparea Transnistriei și lipsa electoratului rusofil în alegerile din Republica Moldova le dă mai multe șanse adepților integrării europene. Participarea electoratului transnistrean ar schimba simțitor raportul de forțe în favoarea partidelor proruse în Parlamentul de la Chișinău. Sau poate nu? Altfel de ce Moscova nu ar lua în calcul această opțiune atât de simplă ca realizare? Poate se teme de „convertirea” transnistrenilor la europenism, poate știe că Rusia nu va rezista unei „competiții” deschise, oneste, cu Europa, pentru sufletele tinerilor transnistreni, și profită de orice posibilitate pentru a-și menține prezența în spațiul postsovietic pe alte căi, decât cele firești, culturale, civilizaționale. Putin se jură că nu dorește să refacă imperiul, dar acționează cu metode imperiale sovietice. Rămâne să vedem cum vor reacționa și alegătorii moldoveni pe data de 30 noiembrie.

Blamându-i pe americani, în cele mai rele tradiții ale războiului rece, pentru politica „unilaterală”, care nu ar ține cont de interesele celorlalte țări, inclusiv ale Rusiei, Putin nu vede bârna din propriul ochi. Antiamericanismul său pare o formă de frustrare pentru faptul că SUA nu acceptă pretențiile Rusiei la un comportament similar în „sfera sa de influență”, că nu-i dă mână liberă în raport cu statele din spațiul postsovietic, că le sprijină în consolidarea independenței. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns, că la două zile de la instituirea embargoului asupra cărnii din Republica Moldova, Putin califica, într-un discurs public, sancțiunile economice motivate politic, aplicate Rusiei de către Occident, drept „eroare care va dăuna tuturor”.

„Declarațiile precum că Rusia încearcă să reinstaureze un fel de imperiu, că atentează la suveranitatea vecinilor săi sunt neîntemeiate”, afirma el emfatic cu aceeași ocazie. Cum să interpretăm anexarea Crimeii, evenimentele din Donețk și Luhansk? Păi, sunt „pământuri rusești”, transmise din motive necunoscute Ucrainei. Și, apropo,Transnistria de asemenea este „pământ rusesc”. Nu știați? Deși nu recunoaște Kosovo, Putin invocă acțiunile SUA pentru a justifica acțiunile expansioniste ale Rusiei în Ucraina. El recunoaște că a contribuit la fuga lui Ianukovici din țară, punând astfel noile autorități de la Kiev în situație de „offside”. Dar care este vina Ucrainei? – ne putem întreba. Ce contează Ucraina? E un stat „compus”, răspunde el „șmecher”, cu tupeul celor care nu poartă răspundere pentru cuvintele lor.