Sindromul „prinţesei”: Problemele de la maturitate

Deseori auzim în jurul nostru părinţi care îşi strigă copiii „prinţule” sau „prinţeso” atunci când sunt mici. Când vor creşte însă, la maturitate, îşi vor construi o percepţie greşită despre relaţiile umane, pentru că aceste atitudini se vor acutiza în relaţia cu familia, soţul/soţia sau chiar colegii de muncă.

Psihologul Lenke Iuhoş este de părere că acest set de deviaţii comportamentale se poate naşte şi din mesaje subliminale ale poveştilor aparent inocente din copilărie, în care prinţii şi prinţesele erau ecranizate total diferit faţă de alteţele lor regale din lumea reală.

„Din nefericire, Walt Disney a ecranizat prinţese care aveau numai privilegii, numai drepturi, însă nu s-a menţionat nicăieri şi despre obligaţiile care reies din fişa postului de membru al familiei regale. Totodată, fetiţele au fost încurajate să creadă că lumea este un castel frumos, în care toţi cei care lucrează acolo sunt slugi umile puse în slujba lor. Acesta este motivul pentru care, dacă este alintat în exces, un copil va opune rezistenţă la orice sarcină din partea părinţilor sau chiar a şefului, la maturitate. Astfel, copiii vor deveni tot mai egoişti, nu vor dori să împartă nimic cu nimeni, nu vor considera necesar să spună mulţumesc, mami şi tati, nu îşi vor cere scuze atunci când greşesc şi la maturitate nu vor învăţa să iubească sincer, necondiţionat”, explică psihologul.

Sindromul Prinţesei generează anxietate şi o lume fără iubire necondiţionată

Atât părinţii, cât şi societatea, din dorinţa de a-i proteja şi ajuta pe cei mici, contribuie la apariţia unor manifestări care le pot afecta viaţa de adult. Prin repetările obsesive ale acestor apelative sau cu permisivitatea dusă la extreme, aceste atitudini sunt alimentate, iar efectele vor fi nocive pentru viitorii adulţi ai generaţiilor Z şi Alpfa.

„La maturitate, tot mai mulţi copii vor constata că au trăit în minciună, că lumea nu este un castel frumos, iar această realitate le va aduce frustrări, care vor culmina în stări de nelinişte. Mulţi copii ai generaţiei Z, care acum au ajuns la maturitate, încă nu s-au dumirit ce vor sa facă în viaţă, nu ştiu cum este să iubească fără a cere ceva la schimb şi nu ştiu cum să gestioneze o situaţie atunci când sunt refuzaţi”, explică specialistul.

Copilul ultra-alintat va ajunge un tânăr neatent social

În urma acestui alint obsesiv, copilul se poate dezvolta ca un tânăr neatent social. Mai exact, nu va înţelege esenţa relaţiilor cu colegii de clasă, cu prietenii din afara şcolii. Vor apărea atitudini care sunt conduse de ideea de totul e posibil: bullying, retragere socială, evitarea realităţii.

„Copilul ultra-alintat va suferi tare mult la orice ceartă din partea părintelui. Nu va accepta cearta, schimbatul alintului în numele propriu. Nu se va centra pe scopul discuţiei, de ce este tras la răspundere sau chiar de ce i se atrage atenţia, ci va fi preocupat de drama pe care o trăieşte, cu teamă ca nu va mai putea fi prinţişorul părinţilor. Totodată, atunci când vor creşte, nu vor accepta în societate orice poziţie alocată. Se simt apostrofaţi, se înroşesc, resping prezenţa părinţilor atunci când sunt alintaţi. Un alt efect este retragerea din discuţii, nu mai salută, nu doresc să comunice cu persoana care i-a auzit numele alintat, refuză interacţiuni. De multe ori părinţii acestora pun tăcerea pe seama tfeptului că este un copil sensibil, timid. Interesant e că nu aşa e. Lui îi este efectiv ruşine să poarte acea etichetă”, conchide psihologul Lenke Iuhoş.

Sursa: csid.ro