Unionismul, o iniţiativă populară

Prezentul continuu

Am trăit o săptămână de luptă pentru reîntregirea românească. Demarată la 5 iulie 2015 cu un miting în Piaţa Marii Adunări Naţionale, aceasta a culminat duminică, 12 iulie, cu intrarea unioniştilor în Palatul Cotroceni din Bucureşti.

Procesul

Puţini şi-au dat seama că manifestaţia organizată de o serie de organizaţii nonguvernamentale de pe ambele maluri ale Prutului nu-i doar o zvâcnire de moment. Nu-i o simplă lovitură de teatru, după cum se întâmplă cu foarte multe demonstraţii stradale.

Transfigurată într-un Marş pentru Unire, Marea Adunare Naţională a generat o acţiune de durată. Participanţii au parcurs pe jos peste 150 de kilometri, ca să reediteze, sâmbătă, 11 iulie, istoricul Pod de Flori de la Prut.

Numai că demersul, declanşat la 5 iulie la Chişinău, nu s-a încheiat o săptămână mai târziu în Sala Unirii din capitala României, după cum îşi imaginează mulţi. Evenimentul nu s-a consumat şi nici nu are cum.

Tinerii, care de prin 2009-2010 s-au mobilizat exemplar pentru a apropia ora Unirii Basarabiei cu România, au reuşit ceea ce nu a putut nimeni să facă în ultimele două decenii. Ei au convertit energiile suflării româneşti din partea locului într-un proces viguros.

Astăzi, atât unii simpatizanţi ai mişcării unioniste, cât şi inamicii ei făţişi sau deghizaţi, cataloghează ultima întrunire ca fiind un eşec, invocând numărul relativ mic de participanţi la mitingul din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Dar şi Marşul Unirii, ca să emită pretenţii, susţin ei, ar fi trebuit să fie mai numeros.

Acţiunii unioniste i se mai reproşează că păleşte, ca amploare şi anvergură, în faţa marilor adunări naţionale de la cumpăna anilor '80-'90. Sau în faţa demonstraţiilor pentru unirea celor două Germanii acum un sfert de secol. Vorbe goale.

Comparaţii imposibile

De bună seamă, la 5 iulie a fost mai puţină lume chiar în comparaţie cu mitingul unionist din luna mai a aceluiaşi an. Dar la mijloc e o sincopă de ordin tehnic. Asta e clar pentru toată lumea.

Sezonul estival nu-i cea mai potrivită perioadă pentru organizarea unor mari reuniuni populare. Cred că de vină este lipsa de experienţă a tinerilor militanţi unionişti care au organizat acţiunea în dricul verii.

Ca să nu mai spun că toate comparaţiile istorice sunt riscante. Nu se poate sub nicio formă măsura acţiunile unioniste de astăzi cu marile adunări naţionale de odinioară. Sau cu mişcarea populară pentru unirea celor două Germanii din 1989.

Populaţiile unor state comuniste precum ar fi Uniunea Sovietică sau Germania Răsăriteană, la începutul anilor 1990 abia ieşeau din întunericul unor dictaturi feroce. Altele erau înţelegerea şi percepţia realităţilor. Deşi toţi am trăit sub acelaşi cer, spunea cancelarul german Konrad Adenauer, nu toţi am avut acelaşi orizont.

În plus, atât în URSS, cât şi în RDG existau nişte regimuri fără legitimitate politică internaţională, deoarece nu se bazau pe sufragiul popular. Revolta şi chiar răzmeriţa populară erau văzute drept singurele căi accesibile de descotorosire de vechile tiranii roşii.

Actualmente, situaţia este total diferită. Republica Moldova, în ciuda defectelor acestui stat, are o orânduire democratică şi, deci, legitimitate internaţională.

În aceste împrejurări, orice mişcare populară trebuie să se conformeze normelor şi uzanţelor sistemului parlamentar. Iar cea unionistă nu este o excepţie.

De aceea, o acţiune pentru reîntregirea românească, oricare ar fi aceasta, nu îşi propune să şteargă hotarul de la Prut prin rebeliune sau prin presiuni sufocante în faţa cărora un stat democratic nu ar avea cum să reziste. Mişcarea unionistă, ca şi oricare altă iniţiativă cetăţenească, trebuie să respecte procedurile legale atât pe plan intern, cât şi pe cel extern.

Emanaţia spaţiului civic

Aşa fiind, situaţia de astăzi nu suportă comparaţie cu cea de altădată. Unde mai pui că protagoniştii marilor adunări naţionale din 1989-1991, deşi aveau o conştiinţă naţională românească, aveau un alt obiectiv prioritar, diferit de cel din zilele noastre. Ei urmăreau înainte de toate desprinderea de URSS.

După proclamarea independenţei, în Republica Moldova nu a existat o mişcare unionistă autentică. Stindardul românesc a fost acaparat şi fluturat la Chişinău, pentru atingerea unor anumite interese înguste de partid, de unele grupări politice marginale. Nimic mai mult.

În prezent, demersul pentru reîntregirea cu România este emanaţia unei stări de spirit. Exprimă voinţa unei părţi semnificative a societăţii civile de la est de Prut. Forţa ei stă, deci, nu într-un interes sau într-un proiect politic, oricât de bune ar fi ele, ci în conştiinţa de sine românească a multor cetăţeni.

Altfel spus, acţiunea unionistă din Republica Moldova este acum o iniţiativă populară. O mişcare civică de masă, aflată pe un accentuat trend ascendent. Şi asta spune totul despre locul şi puterea ei în actuala realitate politică.