Un politolog apropiat de PD a recunoscut ingerinţa politică în cazul companiei „Caravita”

Incredibil, dar adevărat! Un politolog apropiat de Partidul Democrat a recunoscut ingerinţa politică în cazul companiei „Caravita”.

Justiţie la comandă

Săptămâna trecută, precum se ştie, patru reprezentanţi ai firmei agricole, conduse de rudele lui Vlad Filat, au fost arestaţi sub acuzaţia de implicare într-o schemă de devalizare a Băncii de Economii. Mass-media a scris că reţinerea ostentativă a acestora într-un moment în care se desfăşoară negocierile pentru formarea noii coaliţii de guvernământ n-ar fi altceva decât o tentativă de a-l şantaja pe liderul PLDM.

La o emisiune recentă de la canalul de televiziune „Prime”, al cărui invitat de lux a fost Marian Lupu, liderul PDM a negat că acest caz ar avea vreo „tentă politică”. Surprinzător, însă, cel de-al doilea participant, Corneliu Ciurea, un apropiat al Partidului Democrat, a răspuns afirmativ la întrebarea moderatorului dacă a fost sau nu vreo imixtiune în dosarul companiei cu pricina.

Bănuiesc că a fost, a spus el, implicare politică. Uimitor e că liderul democrat nu l-a contrazis, chit că a ridicat sprâncenele. Faptul că un comentator înregimentat în Partidul Democrat admite că Vladimir și Ion Rusu, patronii firmei, au fost arestaţi în urma unui amestec în actul de justiţie este simptomatic, desigur.

Nu asta-i însă poanta de zile mari ce ne-a fost servită de „Prime”. Momentul de efect încă urmează.

Recunoscând sau suspectând ingerinţa politică în cazul „Caravita”, soldată cu reţinerea mai multor persoane, numitul politolog nu a condamnat acest fapt, după cum ar fi firesc. Dimpotrivă. S-a apucat să justifice imixtiunea politică. Dar nu doar în cazul „Caravita”, ci şi în justiţia moldovenească în general.

Mai mult decât atât. Politologul a încercat să demonstreze că ingerinţele puterii în activitatea Procuraturii sau a instituţiilor poliţieneşti ar constitui un lucru pozitiv. Un triumf al dreptăţii. Nici mai mult, nici mai puţin.

Exemplul României

Pentru a-şi argumenta paradoxalele afirmaţii, el a adus exemplul României. Potrivit lui, implicarea politică în acţiunile procesuale ar fi jucat un rol decisiv în descătuşarea justiţiei de la Bucureşti.

Nu ar avea niciun rost să comentăm elucubraţiile de la „Prime”, dacă nu s-ar încerca o denaturare brutală a realităţii. Avem de a face cu un tertip, cu o deplasare de accente, cu o interpretare abuzivă a evoluţiilor din România menită să buimăcească lumea, creând falsa impresie că în anumite condiţii implicarea guvernării în actele procedurale ar fi binevenită şi chiar absolut necesară.

De fapt, Traian Băsescu, care a jucat un rol semnificativ în emanciparea puterii judecătoreşti, a reuşit să-i redea independenţa nu prin ingerinţele instituţiei prezidenţiale, ci prin faptul că şi-a interzis sieşi şi a interzis tuturor demnitarilor să mai pună presiune asupra magistraţilor. Vă amintesc că în mandatul său au fost arestaţi pentru corupţie nu doar ex-premierul social-democrat Adrian Năstase sau eminenţa cenuşie a PSD-ului Viorel Hrebenciuc, ci şi o sumedenie de reprezentanţi ai Partidului Democrat Liberal.

Alina Bică, de exemplu, promovată de însuşi Traian Băsescu în politică şi apoi în funcţia strategică de procuror-şef al Direcţiei de Investigaţie a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism, fusese arestată sub acuzaţia de abuz în serviciu în legătură cu retrocedarea frauduloasă a unui teren pe vremea când era secretar de stat în Ministerul Justiţiei. Până şi fratele preşedintelui, Mircea Băsescu, a ajuns după zăbrele.

Justiţie independentă e când toţi sunt egali în faţa legii, de la vagabondul care bate podurile până la preşedinte şi prim-ministru. Anume aşa stau lucrurile astăzi în România, unde puterea judecătorească îşi face datoria fără să ţină seama de rangul sau apartenenţa politică a inculpaţilor.

Ca pe vremea lui Pazvante Chiorul

În Republica Moldova, justiţia încă se bălăceşte în feudalismul timpuriu al lui Pazvante Chiorul, când judele nu era altceva decât sluga nobilului ori chiar boierul însuşi. Sau în faza ocupaţiei sovietice, când procurorul şi judecătorul erau subordonaţii primului secretar de partid şi îi executau comenzile fără să crâcnească.

Companiei „Caravita”, care nici nu-i amintită măcar în raportul „Kroll” şi al cărui împrumut de la BEM constituie doar a mia parte din miliardul tâlhărit, i se pregăteşte, se pare, rolul de ţap ispăşitor pentru a-i scoate basma curată pe marii granguri. Cazul dovedeşte că justiţia nu conteneşte să răspundă la comenzile politice.

De unde şi impresia că nu se doreşte recuperarea miliardului şi pedepsirea hoţilor. Se urmăreşte un singur lucru: să i se arunce câte un os contrafăcut publicului pentru a-l potoli.

Or, justiţia subordonată politicii este o ficţiune, arăta Mihai Eminescu în a doua jumătate a secolului XIX. Exact asta urmărim acum la Chişinău, chiar dacă s-au scurs aproape 140 de ani de la această observaţie făcută de poetul nostru naţional.

Asistăm la o farsă judiciară a cărei tentă politică este atât de evidentă, încât până şi unele persoane din anturajul stăpânilor clipei nu sunt în stare s-o conteste. Atâta doar că se căznesc s-o îndreptăţească, inversând valorile ca în romanul „1984” de George Orwell.

Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere şi comanda politică este justiţie. Aşa stau lucrurile în teatrul absurdului numit Republica Moldova.

Material publicat pe blogul lui Petru Bogatu