Portret al moldovenistului la bătrânețe

Semne diacritice

Tăcerea în politică este uneori mai grăitoare decât declarațiile. Lipsa de reacție la datele recentului Barometru de Opinie Publică referitor la „denumirea corectă a limbii oficiale în R. Moldova” este un exemplu de acest fel. Rezultatele studiului sunt sub așteptările unora, dar mult peste calculele altora. 37 la sută din cei chestionați de CIVIS la comanda IPP, în perioada 28 martie - 13 aprilie 2014, consideră că denumirea limbii oficiale a R. Moldova trebuie să fie „limba română”, 60 – „limba moldovenească”, iar 3 la sută nu au dat niciun răspuns. Pentru unioniștii nerăbdători ar putea fi descurajant faptul că „doar” 37 la sută din alegători recunosc și acceptă adevărul, iar pentru românofobi, adepți ai moldovenismului, care ar dori să ne „conserve” în starea de până la 1991, faptul că „tocmai” 37 la sută din moldoveni s-au dezis de „limba moldovenească” este catastrofal. Are dreptate colegul nostru Petru Bogatu că adverbul potrivit în acest caz trebuie identificat prin comparația rezultatelor de azi cu cele de ieri.

La o întrebare similară – „Care credeți că ar trebui să fie denumirea limbii oficiale în Constituție?” - în cadrul BOP din noiembrie 2012, realizat de CBS Axa, 22,7% au răspuns „limba română”, 65% - „moldovenească”, iar 7,6%, s-au pronunțat pentru varianta „moldovenească (română)”. Într-un an și jumătate, ponderea adepților conștienți sau inconștienți ai moldovenismului s-a redus de la 65 la 60 la sută, în timp ce segmentul „limbii române” s-a extins corespunzător.

Unioniștii au motivul să fie mai optimiști, iar moldoveniștii mai pesimiști, dacă analizăm răspunsurile în funcție de naționalitate, vârstă și educație. De fapt, cifra care merită să fie luată în calcul nu e 37%, ci 43%, căci aceasta e ponderea moldovenilor/românilor care consideră că denumirea corectă a limbii oficiale în R. Moldova este limba română. Printre ucraineni, procentajul acestora e de 8, iar ruși - 15. Dar ei nu au niciun drept moral să ne învețe cum să ne numim propria limbă.

Și mai mare este diferența de rezultate pe categoriile de vârstă, educație și nivel social-economic. Preferă să folosească denumirea „limba română” 60 la sută din tinerii de 18-29 de ani, 39% - 30-44 de ani, 32% - 45-59 ani, 21% - 60+ ani. Și educația își spune cuvântul la fel de mult: 23% de acceptare a glotonimului „limba română” de cei cu nivel scăzut de educație, 33% - nivel mediu, 61% - nivel înalt de educație. O persoană mai bine asigurată material și aflată pe o treaptă socială mai înaltă este de asemenea mai puțin dogmatică și mai puțin românofobă decât cea de nivel socio-economic scăzut: 56% vs. 33%. Adepții moldovenismului sunt mai numeroși în mediul rural, decât urban, proporția de recunoaștere a denumirii „limba română”, fiind de 43% la oraș și 33% la sat.

Un portret sumar al moldovenistului: o persoană în vârstă, cu nivel scăzut de educație, cu venituri mici, din mediul rural. Cei sub 18 ani nu au fost chestionați, ceea ce ar însemna că datele sondajului trebuie corectate în sensul majorării ponderii adepților limbii române și a scăderii ponderii moldoveniștilor conștienți sau inconștienți.

Nu dispunem de cifre comparabile de la începutul anilor ‘90. La recensământul din 2004, conform datelor BNS, 558 508 cetățenii moldoveni de toate naționalitățile (16,5%) au declarat că limba lor maternă este româna. S-ar putea ca la recensământul din mai numărul acestora să crească până la 1,5 milioane de oameni, dacă se adeverește tendința relevată de BOP. Oricum, viitorul aparține „limbii române”. Inevitabil, despre moldoveniști, care nu sunt decât niște relicve ale istoriei, ale ignoranței și ale abuzului propagandistic, se va vorbi la timpul trecut. Abia atunci ne vom putea considera independenți.