Nicolae Negru // Klimenko, evoluția unui ocupant

Semne diacritice

Dacă doriți să vedeți un ocupant de profesie, uitați-vă la Valeri Klimenko. În anii '80 - '90, el s-a aflat în primele rânduri ale „Interfrontului” ce s-a opus emancipării politice și culturale ale popoarelor sovietice ocupate de ruși. Fiindcă s-a întâmplat să locuiască în RSSM, Klimenko s-a înrolat alături de cei care s-au împotrivit cu înverșunare oficializării limbii române și revenirii la alfabetul latin, dar și oricăror forme de autonomie a Chișinăului în raport cu Moscova.

El pleda pentru „unitate” (edinstvo) și „egalitate” (ravnopravie), ceea ce însemna să nu se schimbe nimic pe plan ideologic și politic, ca nu cumva reprezentanții minorităților naționale din URSS să fie egalați în drepturi cu rușii sau cei ce se considerau ruși. Privilegiul rușilor de a ignora limbile popoarelor ocupate de ei, în mijlocul cărora s-au stabilit după 1944, se numea „internaționalism”, iar pretenția celorlalte „popoare sovietice” ca limba lor (română, în cazul nostru) să fie egalată în drepturi cu limba rusă se numea „naționalism”. Cu alte cuvinte, dacă disprețuiai limba popoarelor ocupate erau internaționalist, iar dacă cereai ca ocupantul să cunoască limba poporului „eliberat” de el, erai naționalist.

Vă dați seama că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX pentru „internaționaliști”, iar Gorbaciov a devenit dușmanul lor de moarte. „Internaționalistul” Klimenko însă nu s-a demobilizat, s-a aflat mereu în rândurile luptătorilor împotriva limbii române, ca ocupanții să poată accede în continuare în Parlament și la cele mai înalte funcții în stat fără a fi obligați să învețe limba oficială a noului stat independent. Aceasta însemna pentru el „ravnopravie” (egalitate).

Între timp, Moscova începuse să finanțeze „internaționalismul” din fostele sale colonii și dl Klimenko a mai intrat o dată în apa aceluiași râu, reanimând, în 1998, aceeași mișcare social-politică „Ravnopravie”, profitând de sentimentele nostalgice din sufletele compatrioților săi. În 2008, conform programului, mişcarea ,,Ravnopravie" apăra „interesele populaţiei rusofone”, își „concentra eforturile asupra” creării „unui spaţiu economic şi politic unic cu Rusia şi celelalte state C.S.I.” și „pentru acordarea limbii ruse statutului de limbă de stat, pe care îl are limba moldovenească”. „Scopul strategic al politicii externe a mișcării „Ravnopravie” este crearea spaţiului economic, informaţional şi cultural unic pe baza uniunii Rusiei şi Moldovei, la care ar putea adera şi alte state", se stipula în programul lui Klimenko.

Că scopul adevărat al mișcării era de fapt cel financiar – atragerea fondurilor din Rusia, s-a văzut după furtul miliardului, prin 2015, când bravul apărător al rusofonilor și revanșistul de profesie și-a vândut partidul lui Șor. „Egalitatea” și „internaționalismul” a fost pus în serviciul unui tâlhar, ca acesta să devină primar al Oreheiului.

Acum Klimenko îi cere lui Putin să-i protejeze, „prin toate mijloacele posibile” pe „compatrioții ruși” din Republica Moldova de „național-extremiștii moldoveni sau mai exact români”. El acuză guvernarea actuală că ar cultiva antirusimul și rusofobia, că i-ar priva pe ruși „de dreptul de a fi aleși în organele guvernamentale”, i-ar arunca în închisori și le-ar aplica „diferite tipuri de sancțiuni”.

„Scumpe Vladimir Vladimirovici, intensitatea antirusismului și rusofobiei cultivate de actuala guvernare a Republicii Moldova a atins un nivel dincolo de care se anunță un nou (sic!) război civil. Zi de zi, se aud insulte, minciuni și amenințări la adresa conaționalilor ruși”, se lamentează Klimenko, arătând cu degetul la unii politicieni și jurnaliști, care ar fi răspândit „informații false despre acțiunile forțelor armate ruse în Ucraina”, amenințând guvernarea cu „repetarea situației din Ucraina”.

E o evoluție logică a unui ocupant de profesie: de la apărarea privilegiilor „internaționaliste” șovine la cea de marionetă a tâlharului Ilan Șor și de provocator ordinar, care îi cere de fapt lui Putin să procedeze ca în Ucraina: să trimită trupe, să bombardeze, să lovească cu rachete noua sa „patrie”. Nu depășește cumva acest apel limitele libertății de exprimare? Justiția noastră nu are nimic de spus?