Explicarea românismului

Semne diacritice

La începutul lunii noiembrie, în sediul Bibliotecii municipale „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chișinău a avut loc o masă rotundă în cadrul căreia s-a discutat problema „unității poporului” prevăzută de art. 10 al Constituției Republicii Moldova. Ideea în sine e nobilă în condițiile în care ceea ce se numește „poporul Republicii Moldova” este sfâșiat de tendințe geopolitice și simpatii ideologice antagoniste.

Nu ne-a surprins nici faptul că unii vorbitori s-au referit la problema identitară, ca fiind una din cauzele ce împiedică „unitatea” și consolidarea „statalității” moldovenești. Din păcate, „stataliștii” noștri, ei fiind majoritari la acea masă rotundă, văd problema identitară în mod voit primitiv, de pe poziția unui patriot de „stână”, pentru care recunoașterea limbii române și studierea istoriei noastre de dinainte de 1812 ne supune unui pericol mortal. „Nu vor trece nici 10 ani și elevii de azi, care nu cunosc ce este limba moldovenească și istoria Moldovei, se vor considera români. Generația noastră va pleca și gata, țara nu va exista”, e lamentația-refren a „patrioților” Moldovei, adversari ai limbii române și ai istoriei românilor.

E tradițional pentru „stataliștii” noștri să prezinte românismul drept o plantă adusă din afară, care nu crește în grădina moldovenilor, care le afectează armonia și originalitatea. A excelat din acest punct de vedere ex-vicepremierul și comunistul Victor Stepaniuc, care posedă și o diplomă de istoric. „Majoritatea scriitorilor și intelectualilor a trecut de partea românismului și aceasta s-a întâmplat deja în secolele 18-19. Desigur, purtători ai identității, tradițiilor și folclorului este poporul, dar nu intelectualii”, a declarat el cu aplomb de „doctor” în fața celor prezenți la întrunirea respectivă.

Trecând peste disprețul său leninist față de intelectuali și scriitori, pentru că aceștia gândesc, observăm că tovărășia sa nu i-a citit pe cronicari sau ignoră în mod deliberat lucrările care demonstrează că românismul, adică unitatea locuitorilor din Ardeal, Muntenia și Moldova, era conștientizată de elita moldovenească mult înainte decât i se pare unui „moldovenist” autodidact. Iată, de exemplu, ce scria Miron Costin, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, apărută în secolul 17: „Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le-am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma”.

Până și rusofilii profesioniști, conectați la resursele financiare propagandistice ale Rusiei, care își asigură existența politică pe seama sentimentului nostalgic, a românofobiei reminiscente din perioada sovietică, recunosc faptul că ideea (re)unirii Republicii Moldova cu România câștigă teren în ultimii ani. Dezamăgiți de elita politică, tot mai puțin încrezători în capacitatea ei de a construi un stat normal, viabil, de a le asigura un nivel decent de trai, tot mai mulți cetățeni moldoveni constată eșecul definitiv al statului Republica Moldova și își îndreaptă privirea peste Prut, spre România. Ei renunță la moldovenism, care le servea drept scut și armă în lupta pentru „statalitate”, acceptă și îmbrățișează românismul, pe care îl considerau până acum străin și chiar dușmănos. Există exemple concrete de „stataliști” convertiți la unionism ca urmare a dezastrului produs de guvernarea AIE în ultimii șase ani, dar și a activității impresionante a DNA de peste Prut.

De unde putem trage încă o dată concluzia că o parte din moldoveniștii noștri sunt niște conjuncturiști, că ei conștientizează perfect apartenența lingvistică și etnoculturală a spațiului pruto-nistrean. Moldovenismul în sine nu e decât provincialism, parohialism întârziat, încremenit, care nu poate exista decât într-un mediu acultural, neinformat, modelat de propaganda rusească.

Ei se regăsesc printre simpatizanții partidelor antieuropene, proruse, înclinând balanța electorală spre Est. Există pericolul ca eșecul guvernării proeuropene să le deschidă drumul către putere. Ceea ce înseamnă că nu e suficient ca unioniștii să vorbească despre avantajele materiale ale unirii, despre pensii, salarii, piață de desfacere, creștere economică etc. E necesară în continuare și explicarea românismului pentru cei care rămân captivi propagandei „moldoveniste”, adică ignoranței. Ideea că românismul nu este un „curent” natural, firesc, născut pe sol basarabean, ci e adus din afară, ca o diversiune menită să submineze unitatea moldovenilor și „statalitatea” Republicii Moldova nu trebuie tolerată. Românismul este o „floare” locală, crește pretutindeni, și dincolo și dincoace de Prut, și nu trebuie să obosim a repeta acest adevăr, până îl va afla toată lumea.