Nicolae Negru // „Eu, Filimon Boghiu…”

Semne diacritice

În seara de luni, 9 decembrie, la Chișinău a avut loc, în condiții cvasidiscrete, în sala mică a Teatrului Național „Mihai Eminescu”, un eveniment cultural cu adânci semnificații de ordin ideologic, politic și chiar geopolitic. E vorba de lansarea filmului documentar „Eu, Filimon Boghiu…”, semnat de scriitorul și jurnalistul Efim Josanu, în regia Dianei Donică (Studioul „TeleFilm -Chișinău”). Vă întrebați cine e Filimon Boghiu?

Nu e de mirare, a fost un nume tabu până la 1991, aflat sub interdicția unei legi neafișate de damnatio memoriae, puterea sovietică îl voia uitat cu desăvârșire, căci submina unul dintre miturile ei cele mai scumpe: că basarabenii ar fi întâmpinat-o cu brațele deschise, cu lacrimi de fericire pe obraji. Inerția uitării a fost atât de mare, încât primele articole despre Filimon Boghiu apar abia prin 1995, când norii de praf ridicați de prăbușirea zidurilor URSS au început să se așeze și istoricii au obținut acces la unele documente ale KGB.

Wikipedia spune, cu trimitere la materialele istoricilor Ion Țurcanu, Elena Postică, Veronica Boldișor, Valeriu Pasat, că țăranul basarabean Filimon Bodiu din satul Mândrești a condus, în perioada 1945-1950, o organizație de luptă antisovietică pe teritoriul raioanelor Chișcăreni, Telenești, Sângerei și Călărași din Basarabia.

Inițial, acțiunile grupului erau pașnice, de mobilizare a basarabenilor la rezistență față de regimul comunist ocupant, la sabotarea colectării produselor agricole și a colectivizării, la boicotul organizațiilor comuniste și comsomoliste, la apărarea credinței creștine, dar, treptat, s-a recurs și la metode violente, de „pedepsire” a unor zeloși activiști de partid și reprezentanți ai administrației sovietice. Urmăriți și atacați de miliție și NKVD, membrii grupului au folosit și armele. Se ascundeau prin păduri, dar și prin sate, bucurându-se de susținerea țăranilor, care îi asigurau cu hrană și adăpost în casele lor. Este evident că, fără sprijin din partea concetățenilor, grupul nu ar fi putut rezista atâta timp.

Există ipoteza, spune Efim Josanu, ca organizația lui Filimon Boghiu să fi avut legături cu rezistența anticomunistă din vestul Ucrainei și astfel și-ar fi asigurat aprovizionarea cu arme și muniții. Dacă Filimon Boghiu ar fi acționat în numele comunismului, de partea puterii sovietice, el ar fi fost proclamat erou și i s-ar fi ridicat monumente. Lui însă nu i s-au recunoscut calitățile pentru care erau glorificați ocupanții și adepții lor. Dimpotrivă, s-a manipulat și s-au falsificat documente pentru a-l compromite, i s-a creat imaginea de bandit, terorist, nu de luptător antisovietic. (Cum de altfel, lui Mihai Moroșanu i-au fabricat, în 1966,dosar de huliganism agravat și propagare a vrajbei rasiale și naționale, pentru faptul că a i-a vorbit vânzătoarei dintr-un magazin din Chișinău în limba română.)

Efim Josanu nu-l „spală”, nu-l eroizează, ci încearcă - în stilul său elaborat, cursiv - să îl plaseze în contextul istoric necesar, pentru a-l înțelege, pentru a „filtra” astfel prejudecățile din atitudinea spectatorului. În acest scop, autorul confruntă, pas cu pas, cu destulă prudență, datele documentare cu imaginea lui Boghiu rămasă în memoria oamenilor, cu percepția lor subiectivă asupra acelor vremuri dramatice, tulburi. Este un film care te împinge spre un efort intelectual, spre ieșire din tiparele de gândire formate de școala sovietică: ce poate face un om când vede că se năruiește lumea lui, când se calcă totul în ce a crezut, când albul este proclamat negru, iar negrul alb, când minciuna devine adevăr, iar adevărul minciună?

Privind filmul, te întrebi pe ce miza Filimon Boghiu, că doar nu era atât de naiv sau nebun să creadă că poate învinge cu oamenii săi Uniunea Sovietică? Un rara avis, un om cu caracter, fără îndoială, însă a jucat și naivitatea țărănească un rol în destinul său. Ca și mulți alți basarabeni (printre care se număra, de altfel, și ambii bunici ai mei) era sigur că ocupația sovietică e temporară, că foarte curând urma să aibă loc o confruntare decisivă între SUA și URSS. Originea ideii despre „venirea americanilor” este neclară, dar, oricât de neverosimilă ar părea azi, răspândirea ei este certă, pe ambele maluri ale Prutului.

Filimon Boghiu a fost ucis, nu fără complicitatea unui trădător, pe 16 noiembrie 1950, împreună cu fiul său Ion, în satul Ciulucani (la câteva sute de metri de casa părinților lui Efim Josanu), în timpul unui schimb de focuri cu unitățile de represiune sovietică. Avea 40 de ani. Soția sa, Olimpiada, a fost grav rănită și condamnată la 25 de ani închisoare.

Mai mulți cetățeni intervievați de Efim Josanu menționează capacitățile vocale deosebite ale lui Filimon Boghiu, îi plăcea să cânte, de la puterea vocii sale se stingea flacăra lămpii. În alte vremuri și împrejurări, Filimon Boghiu ar fi putut să se afirme ca artist. E și ideea de la sfârșitul „peliculei”. Incompatibil cu puterea ocupantă, a murit fiind considerat un criminal, când era de fapt o victimă. Filmul lui Efim Josanu ne ajută să conștientizăm acest adevăr.