Compromisuri în cuplu // De ce am renunțat la iubit și am ales pisica

Sursa: psychologies.ro

Nimeni sănătos la cap nu renunță la o relație care pare ok. Dar totuși, ce compromisuri ești dispusă să faci pentru iubit și când spui stop? Între iubit și pisică, eu am ales pisica.

Și, ia spune, îți plac pisicile?

Fie ca recunoaștem sau nu, eu sunt convinsă că avem cu toții „criterii de departajare” când vine vorba despre o relație nouă. Dacă ești nefumător, nu-ți vine să îți intoxici casa cu tutun, oricât de drăguț e tipul, iar invers, nici el nu are chef să fie întrebat constant „iar fumezi”?

Dincolo de adicții (altele chiar mai grave și nenegociabile) vrem pe cineva drăguț, tandru, înțelegător… care eventual știe să își strângă șosetele.

Toate combinațiile posibile devin însă și mai complicate când ai o pisică. (Oare cum o fi pentru cei care au copii?) Pentru că, dacă el nu e „animal lover”, rezultatul este o pisică stresată și o relație războinică „dacă te atingi de pisică, te bat!”.

Iar dacă regulile dating-ului nu erau suficient de neclare, să îl întrebi de la prima întâlnire „Și, ia spune, îți plac pisicile?” fără să sune ca având o altă conotație, cu siguranță nu îți aduce puncte de popularitate. Dar răspunsul face departajarea.

Sfatul meu: dacă îți place fata, încearcă un zâmbet cât mai autentic atunci când îi răspunzi că îți doreai una de când erai mic.

Hai să facem un compromis!

Pe Andrei l-am cunoscut în vacanță la mare. Grijile erau departe, stresul zilnic la fel, iar pisica în cantonament la părinți.

Andrei avea umor și părea relaxat (evident, și el în vacanță), iar eu nu mă hotărâsem dacă e o idilă de o vară sau ajung cu el de Crăciun pe la tata în vizită.

Prin urmare, apropierea s-a produs pe baza unor valori comune precum folosirea unei creme de plajă cu SPF mare, lipsa oricărei dorințe de a frecventa restaurante cu muzică lăutărească și înclinații spre diverse sporturi.

Nu avea rost să intrăm în detalii existențiale, întrucât vacanțele nu durează mult.

Chiar și așa, nu știu dacă a fost efectul vreunei insolații, am ajuns cu Andrei înapoi în capitală, iar idila a continuat. Și a culminat, romantic, în ziua în care i-am zis amuzată „cred că e timpul să îmi cunoști pisica”. (Ceea ce, în realitate, se dorea a fi o invitație stângace la mine acasă).

El a râs. Eu m-am amuzat că na, am zis-o pe ocolite, de parcă erau îndoieli după două săptămâni petrecute împreună.

El nu a mai râs și mi-a spus pe un ton direct (cam tonul pe care l-ai folosi când ai afla că cineva urăște să se spele) „Ce, tu ai pisică?!”. Apoi a turuit cum lui nu îi plac pisicile.

Eu, nefiresc de calmă (băiatul, totuși, îmi plăcea) i-am spus că e ok, nu trebuie să o întâlnească. Gândindu-mă (aiurea) că nu are cum să nu o placă dacă o vede. Să fim serioși… e gri, are ochii mari și e foarte pufoasă și iubitoare.

Nu pisica era problema

Zilele au trecut, iar noi ne vedeam în oraș sau la el acasă. Eu încercam subtil să îi arăt poze cu pisica, el se schimonosea de parcă îi arătam prim-planuri cu litiera.

Mie începuse să îmi cam lipsească timpul petrecut cu pisica pe care o neglijam și încercam să inventariez cam care sunt șansele ca asta să fie o relație de durată.

La pisică, nu renunțam cu certitudine. Următorul pe listă, ar fi fost el.

Așa că, dacă într-o relație, mai ales la început, ai ochelarii roz, o pisică te ajută să fii lucidă. Iar eu am devenit foarte atentă la ce calități mă atrag la el și ce avem în comun.

Fiind deja înapoi în oraș, iar vara aproape trecută, crema solară nu se mai număra printre punctele noastre comune. Iar dacă un volei pe plajă mă amuză, mersul la sală să mă atârn de fiare nu intră în meniul meu. Iar în al lui da.

În plus, dacă în timp ce ești cu iubitul îți e dor de pisică… ceva nu e bine, asta e clar.

Așadar, pe rând, am demontat ce păream să am în comun cu el și am concluzionat că, dincolo de o idilă de vară, nu aveam. Era simpatic și amuzant cât timp rămâneam în sfera intereselor lui.

Pentru clarificare, am urmat sfaturile psihologilor și am făcut o listă (mentală) cu două coloane. Pe prima, Andrei, pe a doua, pisica.

La capitolul aspect fizic, era egalitate. El era înalt, pisica e o scumpete irezistibilă. La capitolul iubire necondiționată, el nu avea nicio șansă. Iar la capitolul „confortul meu psihic”, Andrei pierdea în aplauze.

În plus, mi-am pus o întrebare retorică simpatică: dacă aveam un copil și lui nu îi plac copiii? Credeți că nu e același lucru? Vă înșelați. Pisica mea este copilul surogat perfect. Pe când Andrei, nu era nici pe departe iubitul pe care mi-l doream.

Așa că, am ales pisica. Și nu am făcut rău. Trei luni mai târziu l-am cunoscut pe Cristian, care are un motan superb!

E adevărat, am avut discuții în contradictoriu despre importanța cremei solare cu factor mare de protecție, dar zău dacă nu merită să facem un compromis: el zice că nu-i bună, iar eu tot o să-l dau cu cremă.

Sursa: psychologies.ro