Mai uşor cu pianul presei pe scări

Prezentul continuu

Se pune de un mare scandal. Se pare că unii dintre cei care deţin pâinea şi cuţitul s-au apucat să coboare pianul presei pe scări.

Nu statul, ci publicul

Eliminarea Jurnalului TV din grila mai multor operatori de cablu a stârnit îngrijorarea breslei jurnalistice, a iritat marele public şi riscă să boţească imaginea Republicii Moldova în Occident. Unde mai pui că ceva mai înainte a păţit-o şi postul Accent TV.

Consiliul Coordonator al Audiovizualului consideră că motivele sunt de natură tehnică şi financiară, nu politică. Unele partide lasă să se întrevadă că de vină ar fi legislaţia defectuoasă care nu reglementează suficient relaţiile dintre radiodifuzori şi distribuitori.

S-ar putea ca toate aceste motive să fie reale. Totuşi, ceva nu-i curat la mijloc. Faptul că mai mulţi operatori practic în acelaşi timp au exclus ca la comandă Jurnal TV din programele de bază trezeşte suspiciuni. Miroase a sfori trase în culise.

Penibili sunt unii publicişti care profită acum de ocazie pentru a îndemna clasa politică să înăsprească legislaţia de aşa manieră încât să permită sancţionarea jurnalismului pentru defăimare şi calomnie. Ei justifică aceste măsuri prin faptul că unele instituţii media ar fi devenit unelte de luptă între clanurile oligarhice.

Este adevărat că există televiziuni, site-uri şi publicaţii care joacă rolul de bâte pentru ţeasta oponenţilor. Dar tot atât de adevărat e că nu statul trebuie să pună la respect aceste redacţii, ci publicul.

Consumatorul de informaţii de la noi poate alege grâul de neghină. Jurnalismul partizan este lesne detectabil, fiind întotdeauna cusut cu aţa albă a propagandei şi manipulării. Cazul EuroTV de acum cinci ani e destul de grăitor. Acest post, care practica o politică editorială agresivă şi părtinitoare, s-a prăbuşit până la urmă, fiind abandonat de telespectatori.

Examenul critic al presei

Legislaţia, fără doar şi poate, trebuie perfecţionată. PLDM promite că va veni cu iniţiative privind o mai bună reglementare a relaţiilor contractuale dintre radiodifuzori şi distribuitori. Foarte bine. Dar mai trebuie de făcut două lucruri.

Primul. Urmează în sfârşit să fie votat proiectul de lege, pierdut undeva în sertarele comisiilor parlamentare, care va impune o maximă transparenţă în ceea ce priveşte patronatul în presă. Publicul are dreptul să ştie cine sunt adevăraţii investitori sau proprietari ai instituţiilor media.

Şi al doilea. Oamenii politici şi demnitarii trebuie să înveţe să se supună examenului critic al presei. În numele interesului public, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o serie de decizii, în special prin hotărârea în cazul „Oberschlick versus Austria”, reafirmă că „limitele criticii admisibile sunt mai ample în cazul oamenilor politici decât în cazul unui simplu particular”.

În acelaşi document se mai stipulează că „libertatea de exprimare apără” nu doar informaţiile favorabile, ci şi pe cele care „ofensează, şochează sau neliniştesc statul sau o fracţiune oricare”. Clar, nu?

Nu trageţi în pianişti!

Mai simplu vorbind, politicienii, pentru a trece testul democraţiei, trebuie să înveţe să suporte presa, oricât de rea le-ar părea aceasta. Să se descotorosească, metaforic vorbind, de obiceiul de a trage în pianişti când nu le place muzica.

Nevoia omului de a şti, de a se informa în ceea ce priveşte viaţa şi activitatea guvernanţilor îi oferă jurnalismului dreptul să trateze puterea politică fără menajamente. Iar dacă instituţiile media întrec măsura, le judecă nu statul, ci telespectatorul, radioascultătorul sau cititorul.

Mai uşor cu pianul presei pe scări, domnilor jonglori politici, oriunde v-aţi afla, pe scenă sau în culise! Nu de alta, dar vi se varsă clapele în cap.