Cât de români sunt moldovenii?

Contre-jour

Multă lume a comentat exhibiția cinică pe Facebook a unei chanteuse de la Chișinău, Irina Tarasiuc, care a scris că pașaportul românesc/cetățenia română (obținută pe 1 august 2014) nu înseamnă pentru ea decât o simplă viză. Interpreta, o cvasinecunoscută, cântă, răsplătită cu onorarii, pentru Uniunea eurasiatică a lui Putin și Dodon… Valul de indignări și proteste pe rețelele de socializare și în presă a creat „cazul Tarasiuc” (dosarul ei de româncă, la cererea cetățenilor și a unor deputați, va fi reexaminat), dar a prilejuit și comentarii care au vizat „gradul de românitate” al moldovenilor cu pașaport românesc.

Cât de români sunt moldovenii? s-a întrebat și prolificul publicist Sever Voinescu de la „Evenimentul zilei”, fost diplomat și deputat în Parlamentul României. El știa de mult adevărul, pentru că i l-a spus un diplomat moldovean comunist: România nu-i Germania să cumpere R. Moldova cum au făcut-o nemții cu rătăciții lor frați din Est. Și pe baza acestei credințe, care între timp nu a mai evoluat, ba chiar a atins genunea dezamăgirii, Sever Voinescu scrie: „Fata (Irina Tarasiuc - n.m.) nu are nicio vină că toată politica dusă de România în raport cu Moldova, de ani mulți, este o prostie de la cap la coadă, o risipire de resurse (…), o alergare după o iluzie, care de ar fi doar liric-națională tot ar fi acceptabilă, dar este de fapt manifestarea unui complex de inferioritate-superioritate care ne domină când privim oglinda. Iar acordarea cetățeniei române în masă, indiscriminat aproape, dincolo de Prut a fost/este parte a acestei prostii. Să îți imaginezi că fidelizezi niște oameni față de un stat punându-le la dispoziție cetățenia este o naivitate atât de mare încât nu-mi imaginez că cineva de la vârful statului nostru chiar a crezut în ea. Nu pașaportul românesc te face român din neromân.”

Un ton incredibil pentru un intelectual care ar trebui să fie sensibil și atent la nuanțe. Și, mai ales, ar trebui să se ferească de păcatul generalizării atunci când scrie despre „duplicitatea politică a moldovenilor”, „despre predilecția lor de a se scălda în toate apele posibile, despre filozofia capului plecat și a privirii șirete”, pentru că poate trezi reproșuri, „în oglindă”, cu referire la „faima” românilor în lume – un clișeu răspândit și printre basarabeni, speculat și întreținut abil de propaganda rusească.

Dar nu despre imaginea pe care o vede în oglindă domnul Voinescu vreau să scriu, ci despre neadevărurile pe care le afirmă cu atâta convingere. Politica statului român în Basarabia de după 1989 nu este o „prostie de la cap la coadă”. Într-un teritoriu în care timp de aproape 45 de ani cuvântul român era interzis sau admis doar în sintagma „ocupant fascist-român”, unde, ca în filmele de groază cu iz mistic, România era inamicul „al cărui nume nu este bine să fie rostit”, numărul celor care s-au regăsit ca români în ultimii 24 de ani a crescut continuu. Intelectualitatea basarabeană, exceptând cozile de topor care există în orice societate, pledează pentru valorile românești. Sprijinul pe care îl oferă România pentru consolidarea conștiinței naționale românești între Prut și Nistru, indiferent de culoarea politică a celor care s-au perindat la putere după ’89 la București, este unul esențial și eficient.

Diplomatul Sever Voinescu ar fi trebuit să știe că cetățenia română este un drept pe care basarabenii l-au pierdut fără voia lor. În același timp, nimeni nu neagă că redobândirea acestei cetățenii are pentru ei și o vădită componentă pragmatică, întrucât le oferă aceleași oportunități de care s-au bucurat și românii din țară atunci când au devenit cetățeni europeni. Pașaportul românesc le oferă basarabenilor șansa să scape de ocupația rusească, cu tot ce înseamnă ea în plan mediatic, economic, identitar, le oferă un statut de demnitate. Pașaportul românesc i-a ajutat pe mulți să călătorească nu doar în Occident, ci să vadă pentru prima dată România, să o îndrăgească și să-și descopere ei înșiși românitatea. Așadar s-a mai făcut și drumul invers, de la interes la sentiment, fidelizarea moldovenilor prin acordarea de pașapoarte românești nu a fost deloc o încercare stupidă. În același timp, când scrie că „în Moldova, numai cine nu a vrut nu a devenit cetățean român și chiar și cei care nu au vrut au trebuit să facă unele eforturi ca să nu o primească”, dl Voinescu face dovada că nu cunoaște deloc situația, nu a auzit nimic despre taxe, despre cozi, despre hățișurile birocratice și corupția de care s-au izbit basarabenii atunci când au vrut să-și redobândească cetățenia română.

Însă nu doar despre neștiință este vorba. Într-un interviu din Ziarul NAȚIONAL, Marius Lazurca, Ambasadorul României în R. Moldova, referindu-se la moldovenii cu pașapoarte românești, făcea un comentariu plin de învățăminte pentru toți cei care sunt preocupați de „românitatea moldovenilor”. Domnia Sa preciza că se cuvine să facem distincția între pragmatism și cinism. Preluându-i ideea, voi spune că cinismul moldovenistei Irina Tarasiuc e supărător, dar nu mă miră, sunt oarecum pregătit pentru un asemenea caz. Însă când un intelectual de la București, incitat de o postare deșucheată pe Facebook, căreia îi adaugă mărturisirea unui diplomat moldovean din epoca Voronin, își construiește o întreagă teorie despre inconsistența basarabenilor și nu vrea să observe progresul culturii și valorilor românești în R. Moldova, mai ales în ultimii ani de când avem o guvernare democratică la Chișinău, cinismul și superficialitatea judecăților sale mă umple de tristețe.