Tăcerea noastră, mai tare decât ţipătul lor

Antidot

„Dracul n-a fost atât de negru pe cât l-au proorocit unii şi l-au dorit alţii”, cam astfel suna gândul cu care plecam, duminica trecută, din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Mergeam împăcată şi în tăcere - încă nu ştiam că, în versiunea trubadurilor bolşevici, comportamentul civilizat al participanţilor, fără urlete, înjurături şi bătăi de tobe, va fi argumentul „forte” pentru a vorbi despre eşecul evenimentului. Dacă aş fi ştiut, jur că aş fi cântat. Aşa însă…

Mă bucuram pur şi simplu. Pentru că organizatorii îmi înşelaseră aşteptările - adică, temerea că acţiunea chiar va fi una electorală, precum ne-au tot speriat scepticii. Dar nu au fost nici drapele de partid, nici lozinci de partid, până şi autocarele ce au adus lumea din teritoriu au fostmultipartidiste… Pentru că, pe lângă puţinele specimene căzute din cosmos - ori din copac - pe care urma să le vedem seara la TV, am întâlnit oameni cu mintea trează şi aşezată, pe care în afara contextelor politice obişnuim să-i prezentăm drept modele de civism. Pentru că văzusem o Moldovă ce-şi recăpătase speranţa, iar printre acei oameni normali cu care am vorbit - unii dintre care, în loc de salut, îmi aruncau zâmbind un „am venit de bunăvoie!” -, am simţit un soi de împăcare: putem fi mulţi şi uniţi, dacă vrem, şi nu suntem nişte marginali.

M-am gândit atunci că, poate, se simt şi ei răzbunaţi pentru frustrări de genul celei pe care am trăit-o eu însămi acum o lună, într-o recentă zi de joi, privind pe geam la cele câteva sute de ţipălăi care, într-o pretinsă„revoluţie de catifea”, mărşăluiau cu toba prin centrul Chişinăului. „Oare nu cumva doar ăştia au rămas în Republica Moldova? Şi oare nu cumva doar asta s-a ales din avântul nostru pro-european?!”, m-am întrebat atunci. Iată că nu!!!

Ba mai mult, zecile de mii de oameni care au manifestat duminică în centrul capitalei le-au cam luat piuitul mahărilor comunişti care ne-au tot ameninţat cu un mare „pohod spre Chişinău”, pentru 7 noiembrie, ca să ceară demisia Guvernului şi alegeri anticipate. Dar o fi înţeles şi Voronin, Tkaciuk & Co. că să ieşi, la o distanţă de doar câteva zile, cu doar o miuţă-două de isterici în stradă este jenant, dar mai ales demolator pentru psihicul celor care tot aşteaptă revoluţia promisă. E prea mare contrastul şi prea vie amintirea zilei de 3 noiembrie, aşa că au publicat un nou fâs - pardon, declaraţie-ultimatum în adresa Puterii - pe site-ul partidului, s-au plâns, tradiţional, pe umărul de granit al lui Lenin, au trimis tobele acasă şi au venit, cuminţi, în Parlament…

Această resemnare a lor nu înseamnă însă că bătălia noastră pentru Europa e câştigată - cu o rândunică nu se face primăvara, nici cu un miting integrarea. Vor fi şi mai agresivi, şi mai înverşunaţi şi, dacă nu dă ninsoarea până în 21 noiembrie, ziua pentru care a fost anunţată următoarea „revoluţie”, vom mai auzi tobe prin Chişinău, ca un adevărat ecou al orologiului de la Kremlin…

Pe fundalul acestei poluări fonice, nu prea avem alternative. Decât să tăcem şi... să acţionăm. Vorba ucrainenilor - câinii latră, caravana merge la Vilnius.