Părinților mei le recomand divorțul!

Sursa: psychologies.ro

Nu sunt în măsură să dau sfaturi părinților mei dar aș vrea să stăm toți de vorbă, ca niște adulți. Eu una, consider că pentru ei cea mai bună soluție este divorțul. Pentru noi toți, de fapt…

Părinții mei nu se mai înțeleg de vreo cinci ani. Pe atunci, eu aveam 14. Nici înainte lucrurile nu erau foarte roz, abia acum uitându-mă în urmă, realizez că între ei exista o răceală politicoasă.

Nu se certau des… dar nici nu aveau manifestări de tandrețe. Sincer, credeam că așa este firesc. Apoi… am mai crescut și văd lucrurile altfel.

Este normal, ca fiică a lor, să îmi doresc o familie fericită. Nu știu cum aș fi evoluat dacă ei divorțau atunci, acum cinci ani, când tata a fost infidel. Poate mi-ar fi fost greu să îl pierd, eu fiind destul de apropiată de el.

Pe de altă parte, să îmi văd în tot acest timp părinții în război… nu e chiar o priveliște. Uneori sunt politicoși în continuare. Asta pentru că tata, de trei ani, stă în altă parte. Este mereu disponibil nouă, dar mama nu îl vrea acasă. Nu îl vrea nici plecat. Cum îl vrea… habar nu am.

Mai știu și cum m-am simțit când, copil fiind, mama mi-a spus că tata „și-a găsit pe alta”. M-a durut. Nu am înțeles. M-am simțit bulversată. Cred că de atunci am devenit mai introvertită.

Poate de aceea acum îmi este greu să le spun ce cred. Nu știu dacă eu aș trece prin ce a trecut mama (îmi imaginez cât de greu a fost), dacă i-aș spune așa copilului meu adolescent.

Nu îmi dau seama dacă era atât de important să mă pună între ei. Îmi amintesc și acum cât de copleșit era tata de vină. Greșise, da. Dar uitându-mă retrospectiv la relația lor… oare nu era de așteptat? Pe de altă parte, punându-mă în această situație, mama mă voia clar de partea ei…

Nu pretind să știu prea bine viața adulților, eu încă mă simt un copil. Cred însă că între doi oameni între care nu mai există iubire și afecțiune, nu ar trebui să mai existe o relație. Ceea ce au ei acum nici măcar așa nu se poate numi.

Nici pentru mine nu este simplu. Chiar dacă aș vrea să mai stau cu tata, cumva am învățat să o văd pe mama o victimă a lui și nu vreau să se simtă dezamăgită când îl caut pe el… iar el vine des pe acasă pentru a nu mă pune în situația asta.

Sunt cinci ani însă de când ea nu l-a iertat. Cinci ani de certuri și reproșuri. Eu m-am săturat. Dacă mai și aud că stau împreună pentru mine… Nu îmi dau seama cum cred ei că situația asta îmi face bine.

Tata și așa nu mai este acasă. Iar când e acasă așteptăm din moment în moment ca ceva să o enerveze pe mama și să explodeze totul. Oare ce aș putea face eu? Cum aș putea să îi ajut?

Sursa: psychologies.ro