Nicolae Negru // Vor circula tancurile rusești pe Drumul Mătăsii?

Semne diacritice

Vizita lui Putin în China, prima după începutul celui de-al cincilea mandat prezidențial al său, a fost urmărită atent în Europa și dincolo de Oceanul Atlantic, dar mai cu seamă în țările vecine cu Rusia. E și firesc: când se întâlnesc doi lideri ai două puteri nucleare, care își manifestă deschis frustrările geopolitice, nemulțumirea față de ordinea mondială existentă, lumea se gândește la pericolul pe care l-ar prezenta ambele în cazul în care își unesc eforturile distructive, destabilizatoare și câte vieți s-ar pierde în refacerea lumii după scenariul și în regia ruso-chineză.

Federația Rusă, îmbogățită considerabil datorită accesului nelimitat pe piața europeană a resurselor energetice, se visează URSS, pretinde să i se recunoască „sfera de influență” a acesteia, a și înaintat un ultimatum, în decembrie 2021, cerând ca NATO să se retragă pe linia anului 1997, a și pornit un război împotriva Ucrainei, pentru a demonstra că e hotărâtă să pună capăt „hegemoniei” americane pe continentul european (ignorând demonstrativ Europa), dar riscă să eșueze lamentabil, după ce blitzkriegul a dat chix, lovindu-se de zidul voinței de libertate și de curaj al ucrainenilor, iar sancțiunile și pierderea pieței vestice îi sufocă economia bazată pe exportul de hidrocarburi - o mână de ajutor din partea Chinei, și economic, și militar, îi este vitală, e ca un colac de salvare pentru cel ce se îneacă. O va acorda în continuare Xi?

Pe de altă parte, și Xi Jinping are socotelile sale cu SUA, ce țin nu numai de Taiwan, a cărui independență de facto susținută de americani pune la încercare tot mai grea răbdarea și strategia de până acum a președintelui chinez. Cu toate că și China a profitat din plin de accesul la tehnologiile moderne, de pătrunderea pe piețele SUA și ale Europei, înlesnite de niște lideri occidentali naivi, Beijingul consideră că Washingtonul încearcă să-i pună piedici în dezvoltarea de mai departe și ocuparea unui loc corespunzător ponderii sale economice și militare în concertul global al națiunilor. În supărarea pe americani se întâlnesc Putin cu Xi, numai că o confruntare directă, fie și nemilitară, cu SUA și, implicit, Europa, unde merge cea mai mare parte din exportul chinez, este privită în mod diferit la Moscova și la Beijing. Ultimul înțelege, i s-a spus și englezește, și franțuzește, și nemțește că nu poate să aibă untul și banii pentru unt.

Deși o victorie a lui Putin în Ucraina ar confirma ideea declinului american și l-ar încuraja să declanșeze propria „operație militară specială” în Taiwan, mai există un motiv care, probabil, îl determină pe Xi să fie mai prudent în manifestarea parteneriatului ruso-chinez „fără limite”: reputația Chinei ca supraputere emergentă ar avea de suferit pe mapamond, mai cu seamă în Europa, dacă se aliază deschis cu agresorul – peste 140 de țări (din 193) au condamnat, în cadrul ONU, în februarie 2023, invazia Rusiei și au cerut retragerea trupelor ruse din Ucraina. Fiindcă se pretinde o forță morală, China vine cu un mesaj duplicitar în aparență: se pronunță pentru menținerea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, dar nu-i cere țării agresoare retragerea trupelor de pe teritoriile ocupate (s-a abținut de la vot), ceea ce îi face pe ucraineni să creadă că planul chinez de pace, apreciat de Putin, presupune capitularea Ucrainei.

Evidenta ipocrizie a lui Xi se manifestă și atunci când critică extinderea NATO spre est, justificând indirect războiul pornit de Putin împotriva Ucrainei. Aceasta nu poate să le scape popoarelor vecine cu Rusia, nu de viață bună caută ele protecția NATO, iar faptul că la Beijing nu se „observă” încercările de refacere a imperiului rus, intensificate după 2000, contribuie la consolidarea sentimentelor proamericane și a unei atitudini suspicioase față de China complice cu revanșismul velikorus.

Aliată în expansiune cu Rusia, China nu va putea concura cu SUA pentru sufletele popoarelor europene și asiatice care se tem, au înscrisă în ADN-ul lor frica de hegemonia Moscovei. Pentru ele hegemonia SUA e benefică, e în folosul păcii, a democrației și libertății (după război, terorizați de NKVD, țăranii basarabeni, printre care și bunicii mei, așteptau venirea americanilor), a inviolabilității hotarelor și integrității teritoriale, pe când „dreptatea istorică” a Rusiei înseamnă amenințare, teroare, tiranie, „russki mir”, crime de război și dezastru, genocid. De care parte vrea să se afle China? Drumul Mătăsii va fi baricadat, dacă pe el vor circula tancurile rusești.

Nu cunoaștem deocamdată toate detaliile planului chinez de pace, nu vom anticipa evenimentele și nu vom trage concluzii pripite. E de apreciat încercările Chinei de a determina Rusia să renunțe la amenințările cu arma nucleară. Efectul e minim, însă contează intenția. Declarația comună semnată de Putin și Xi pare să fi fost scrisă în mare parte la Moscova, însă faptele spun și altceva: speranța lui Putin că China va salva „Gazprom”-ul, cumpărând mai mult gaz rusesc, nu s-a materializat, gazoductul „Forța Siberiei 2” rămâne deocamdată în proiect, investițiile chineze în Rusia nu constituie nici măcar un procent din investițiile străine ale Chinei, schimbul de mărfuri e în creștere, însă mult sub nivelul Europei și SUA.

Vizita lui Putin cu toată echipa guvernamentală le-a suscitat chinezilor cuvinte mari, provocându-le rușilor senzații auditive plăcute, dar sprijinul nu e decât simbolic, Rusiei îi rămâne să apeleze în continuare la Coreea de Nord și Iran, ca să întrețină focul războiului. Dacă și China va contribui pe ascuns la sporirea potențialului militar al Rusiei, cu toate că a promis să nu o facă, aceasta va fi o recunoaștere a faptului că, dincolo de pretenții, nu poate fi o forță morală. Putin i-a promis lui Xi „prietenie eternă”, dar câți ucraineni trebuie să mai omoare el, câte orașe și sate ucrainene să mai distrugă până Beijingul va spune destul?