Nicolae Negru // Unirea rațională sau de ce mă alungă Chirtoca de acasă?

Semne diacritice

E 27 martie, Ziua Unirii, și e o ocazie potrivită să-i răspund domnului Chirtoca, consilier în Consiliul Municipal Chișinău, președintele companiei DAAC Hermes S.A., fondator al Asociației istoricilor și politologilor PRO Moldova, care mă acuză de „ne-iubire de țară”, fiindcă sunt adeptul reUnirii Republicii Moldova cu România.

Un anumit pericol

Supărat pe mine, pentru că am pus la îndoială, în unul dintre comentariile precedente, „teoria” sa privind legătura dintre denumirea limbii de stat și dezvoltarea economică a statului respectiv, el mă numește „inginer-istoric”, „agent străin” și consideră că prezint un „anumit pericol” pentru Republica Moldova, îndemnându-mă să mă mut cu traiul „în altă parte”.

Dl Chirtoca cunoaște firește despre existența mai multor state prospere în care denumirea limbii oficiale nu coincide cu denumirea statului, dar consideră că Republica Moldova, ca și unele state balcanice, e un caz particular, fiindcă e un stat tânăr. Dar toate statele au trecut prin etapa tinereții, unele au prosperat, altele nu, chiar dacă întruneau „criteriul” invocat de dl Chirtoca. În loc să recunoască sincer că „teoria” sa e trasă de păr, el lunecă în albia unui patriotism local, a unui moldovenism confuz, contradictoriu, elementar, încurcându-se în propriile afirmații.

Limba „moldovenilor și a românilor”

El acceptă că limba literară contemporană „a moldovenilor și a românilor” a suferit „schimbări majore comparativ cu limba vorbită de oamenii simpli din Republica Moldova” și că aceasta se numește limba română. El îi recunoaște limbii române niște „realizări (termenii și noțiunile moderne au căpătat analogisme adecvate, au apărut noi oportunități de autoexprimare)”, dar înaintează și niște pretenții. Din punctul lui de vedere, în limba română „există și inovații care pot fi explicate numai prin ignorarea tradiției populare moldovenești, motive politice sau tendința de a imita niște limbi străine”. Exemple: „în prezent noi nu învățăm, dar „facem studii”, ceea ce nu este specific limbii noastre și este împrumutat orbește din engleză; noi nu mai sîntem, ci suntem, nu împlem, ci umplem, nu atacăm, ci mergem în ofensivă etc.”.

Sunt „argumente” hilare, amintind de perioada proletcultistă, mai rămânea să pomenească de „saloanele burghezo-moșierești”. Și dacă se va numi „moldovenească” vor dispărea influențele străine și nu va mai putea fi ignorată tradiția populară, dle Chirtoca? Se salvează limba rusă de influențele străine dacă se numește limba rusă? Nu vi se pare că încurcați merele cu perele? Cum ați determinat ce e specific și ce nu limbii noastre?

Aparatul vorbirii dereglat

„Multor moldoveni le este fizic dificil să-și regleze aparatul vorbirii la aceste stranietăți ale lingviștilor și filologilor români. Pentru noi e mai bine să folosim cuvintele noastre, moldovenești și noi avem tot dreptul să numim limba noastră contemporană, înțeleasă și de români, moldovenească, așa cum a fost ea formată de scriitorii și poeții cu origini moldovenești, în marea majoritate”, se plânge dl Chirtoca, deși tot el afirmă, contrazicându-se, că „toate cuvintele moldovenești au fost incluse în dicționarele românești și cele care vor mai apărea la fel de rapid vor fi incluse în dicționare”, prin urmare nu e nicio problemă pentru un moldovean să le folosească pe cele preferate de el. Nu e nicio problemă să spui „sînt” sau „îmbla”, dacă aparatul vorbirii se reglează mai dificil din punct de vedere fizic.

Dar au format oare „scriitorii și poeții cu origini moldovenești, în marea majoritate” – cine o fi stabilit-o? – o altă limbă decât româna? Cum o să separe dl Chirtoca „cuvintele noastre moldovenești” de cele muntenești, oltenești, ardelenești etc.? Ajungem din nou în URSS? De altfel, în textul său întitulat „Istoricul Negru se face că nu înțelege nimic” nu se observă predilecția pentru cuvintele „moldovenești”. Sau poate e un text tradus din rusă? E cumva dl Chirtoca tipul de „patriot” care luptă pentru „limba moldovenească” vorbind rusește?

„Spațiul cultural unic moldo-român”

„Generos”, el nu optează pentru revenirea la alfabetul chirilic, „pentru a nu reduce spațiul cultural unic moldo-român”, deși, crede el, „orice persoană care știe carte înțelege, că chirilița poate servi limbii moldovenești mai bine” (cu același succes, se poate afirma contrariul, dacă ne lipsim de argumente). Oricum, ar fi lăudabilă intenția lui de a menține spațiul cultural comun, dacă nu ar inventa o problemă falsă: „pentru statul moldovenesc actual ar fi de dorit să creeze propriul centru lingvistic, care ar avea sarcina să păstreze în limbă vechile cuvinte moldovenești, declarate de români arhaice, etimologia cărora este înțeleasă și care ne leagă de rădăcinile noastre, precum și gramatica istoricește caracteristică limbii noastre”, opinează dl Chirtoca, după ce spunea mai sus că toate cuvintele „moldovenești” au fost incluse în dicționare.

În Republica Moldova a existat și mai există „propriul centru lingvistic” în cadrul AȘM. Și „vechile cuvinte moldovenești” nu le-a exclus nimeni din lexicul limbii române, dl Chirtoca se contrazice la fiecare pas. Că sunt arhaice sau nu, decid vorbitorii, nu lingviștii. Să înțelegem că, după hăcuirea Institutului de Istorie, urmează Institutul de Filologie? După cum se vede, dl Chirtoca e pus pe fapte mari, el dorește nu numai epurări lexicale, ci și schimbări gramaticale, deși nu precizează cu ce se deosebește „gramatica istoricește caracteristică limbii noastre” de gramatica limbii române, de parcă aceasta ar fi de la sine înțeles. Și dacă vom folosi un lexic și o gramatică din secolul 17 sau 18, cum rămâne cu spațiul cultural comun?

Cultura sovietică moldovenească

Dl Chirtoca are o viziune confuză, incoerentă și asupra culturii moldovenești, considerând că în perioada sovietică aceasta a atins „culmi nemaivăzute”, în pofida „anumitor probleme ce țin de restricțiile (nu interzicerea) utilizării limbii moldovenești în sistemul puterii și cel universitar”, că „în 30 de ani de independență și românism local, nimeni nu s-a putut apropia de măreția talentelor de atunci (I. Druță, Gr.Vieru, D. Matcovschi, E. Doga, E. Loteanu, M. Dolgan, frații Teodorovici, A. Chiriac etc.)”. E cum ai spune despre cineva că e sănătos tun, deși suferă de insuficiență cardiacă.

Se vede că dl Chirtoca nu citește „moldovenește”. „Măreția” lui Druță, Vieru, Matcovschi ar fi fost imposibilă, dacă ei nu scriau în limba română și dacă nu exista până la ei literatura română de peste Prut, dacă nu scriau în „siajul” lui Sadoveanu, Rebreanu, Petrescu, Blaga, Arghezi și alții. Imaginați-vă un Druță exprimându-se ca Ion Neculce sau un Vieru scriind în limbajul lui Dosoftei.

„Acum la noi se vorbeşte o limbă că te strânge în spate”, spunea Ion Druță în perestroika. A vorbi despre „înflorirea” culturii moldovenești în condițiile când „limba noastră, ca ţesut biologic” era „atinsă de necroză” (Valentin Mândâcanu), poate doar un om care minte ca un propagandist sovietic sau nu înțelege ce spune. Chiar dacă se suprapun parțial, folclorul și cultura sunt noțiuni distincte.

Să discutăm reUnirea

Cu toate astea, dl Chirtoca se vrea om modern și propune ca „posibilitatea unei viitoare uniri dintre Republica Moldova și România” să fie „obiectul unor discuții calme a reprezentanților elitelor din cele două țări”, dar nu ca „idee politică” (dar ca ce? – n.n.), fiindcă aceasta ar „contravine legislației Republicii Moldova” (ceea ce nu e adevărat – n.n.), fiind sigur că, urmare a unei asemenea discuții, multă lume va înțelege că reunirea ar fi imposibilă „din mai multe motive, inclusiv geopolitice, precum și pentru că elita românească nu este gata să discute cu moldovenii această chestiune de la egal la egal”.

Iarăși, dl Chirtoca e sigur de ceea ce nu are cum să știe până nu au început discuțiile. S-ar putea ca elita românească să demonstreze că e gata să discute chestiunea reunirii de la egal la egal, doar că în realitate, propunerea e fățarnică. Dl Chirtoca preferă să amenințe nu să discute. „Eu cred că a sosit timpul să cugetăm asupra unor restricții legislative în activitatea agenților străini (se referă la unioniști – n.n.) și să revenim la practica reglementării activității în domeniul politicii persoanelor cu dublă cetățenie în Republica Moldova”, declară cu patos stalinist omul de afaceri. Neavând argumente, el arată pumnul. Era de așteptat: cu cât mai irațional ține cineva la o idee, cu atât mai mult se teme că o va pierde, nu lasă pe nimeni să se atingă de ea, ca un câine care își păzește osul și hârâie la orice încercare a cuiva de a se apropia de el.

Cine se face că nu înțelege?

Eu chiar nu înțeleg cum poți la modul serios să te priponești (sper că acest cuvânt nu produce dificultăți fizice de rostire) în secolul 19. I-aș propune lui Chirtoca să nu privească în urmă, ci înainte. Limbile se dezvoltă și oricât ne-ar plăcea arhaismele, neaoșizmele, regionalismele, cu ele nu faci literatură „măreață”, filozofie, sociologie etc. Vremurile noi produc cuvinte noi sau poate chiar invers. Patriotismul local e înduioșător până la un moment, dar devine dăunător, primejdios, irațional, în exces. Să ne imaginăm că regiunile Rusiei (sau ale oricărei alte țări) cu specific fonetic și lexical ar dori să le conserve și să-și numească limba pe vechi, ca bunicii și străbunicii lor – pomorskii, kazațkii, de exemplu … De ce nu ar avea acest drept? Dar ar fi deștept, rațional din partea lor? În afară de faptul că și-ar excita mândria locală, ce-ar obține ei? Un intelectual trebuie să aibă capacitatea să vadă mai departe de preferințele fonetice și lexicale locale, să se uite peste gardul folcloric raional sau județean. Așa cum a procedat elita moldovenească în 1859 și cea basarabeană în 1918.