Nicolae Negru // Un pas spre unitatea româno-ucraineană

Semne diacritice

Vizita de miercuri a premierului României Marcel Ciolacu la Kiev s-a soldat și cu o înțelegere mult așteptată în privința minorității etnice românești din Ucraina: ea nu va mai fi împărțită în vorbitori de română și „moldovenească”.

Apare posibilitatea că, de acum înainte, să nu mai existe situația absurdă când în două localități vecine populate de vorbitori ai aceleiași limbi române să fie folosite manuale și programe școlare diferite; într-un sat elevilor să li se dea manuale de limba și literatura română, iar în celălalt sat - de „limbă și literatură moldovenească”, dar cam cu același conținut, reguli gramaticale, scriitori. Într-un manual, Mihai Eminescu, de exemplu, să fie poet care a scris în limba română, iar în celălalt – poet de „limbă moldovenească”.

Și această divizare nu se suprapune nici pe împărțirea în români și moldoveni din perioada sovietică, legată de imperiile care s-au extins cândva peste aceste teritorii (austriac, în Bucovina, unde identitatea românească s-a menținut, și rus, sovietic, în Basarabia, unde identitatea românească și limba română au fost interzise). Astăzi, în mod ciudat, alogic, moldovenii din nordul Basarabiei istorice studiază în școală limba și literatura română, iar cei din sudul Basarabiei – „limba și literatura moldovenească”.

Din declarația ministrului de Externe Nicu Popescu aflăm că a existat un demers comun al Bucureștiului și Chișinăului în problema minorității române din Ucraina. Atât demersul comun româno-român, cât și reacția Kievului sunt consecința unor mișcări tectonice de reașezare a relațiilor Ucrainei cu România și Republica Moldova într-un nou context geopolitic, determinat de invazia brutală a Rusiei putiniste în agonie imperială.

Nu cunoaștem deocamdată detaliile înțelegerii semnate de premierul român și omologul său ucrainean, vom afla probabil mai târziu când și cum va fi pusă aceasta în practică, dar faptul în sine al renunțării la un instrument al divizării artificiale, false, elaborat de ocupantul rus, pe care l-a folosit Kievul până acum, este unul istoric. Putem spune că se încheie un secol de minciună, că se șterg treptat urmele lăsate de imperiul rus în lingvistică și cultură, în identitatea noastră. Maia Sandu a caracterizat evenimentul ca pe o „mișcare importantă care întărește unitatea statelor noastre”.

Chișinăul, trebuie să recunoaștem, a avut și el de parcurs o anumită distanță până aici, demersul său ar fi fost viciat fără decizia majorității parlamentare din martie 2023, prin care sintagma „limba moldovenească” a fost înlocuită în legislație și alte documente oficiale cu sintagma „limba română”. Poziția principială a deputaților PAS nu le-a mai lăsat ucrainenilor căi de eschivare de la adevăr.

Sigur, pentru Moscova care se ține cu dinții de proiectul neo-imperial, care nu mai poate de grija identității noastre, renunțarea Kievului la „limba moldovenească” este o veste deloc plăcută și putem presupune că își va pune în mișcare agenții săi ca să inflameze „patriotismul” unor locuitori din satele din sudul Basarabiei. Dar nu cred că le va reuși, oamenii de acolo vor ieși cu bucurie din țarcul lingvistic și cultural în care sunt ținuți prin manipulare și înșelăciune.

Acum rămâne ca și transnistrenii să fie scoși dintr-un țarc similar. Sunt singurii care mai rămân să suporte efectele imperialismului rus agonizant.