Quo vadis, Mocanu?

Semne diacritice

Este amuzant când un politician se supără şi îi înjură pe comentatorii politici, pentru că ei nu ar reflecta realitatea aşa cum o vede el. Situaţia sa ne aminteşte întrucâtva de situaţia controlorului de tichete dintr-un banc francez: înaintând prin vagon, cu composterul în mână, acesta îi debarca, unul după altul, pe toţi pasagerii, constatând că au greşit trenul, ca până la urmă să descopere că el era cel care urcase în alt tren. S-ar putea ca motivul pentru care Sergiu Mocanu, liderul Mişcării „Antimafie”, loveşte în comentatorii pe care nu-i agreează (şi care, de alfel, diferă mult unii de alţii ca viziune) e că direcţia pe care ei o doresc Republicii Moldova este opusă celei pe care a ales-o arţăgosul şi nepoliticosul politician.

E şi mai amuzant, dar şi simptomatic, faptul că, în calitatea sa de mercenar, el îi desconsideră pe alţi „mercenari”, cum îi etichetează pe comentatorii politici urâţi de el. Freud o fi ştiind de ce. Ca să credem, probabil, că el nu ia „onorarii”, că luptă cu „mafia” din vocaţie, că nu este un alt Nicolae Alexei sau Roşca, „cu mâinile curate”, sau, mai nou, Renato Usatîi, despre care se spune că e trimis de gruparea „Solnţevskaia” sau FSB, sau ambele. Riscând să o şocăm pe Daniela Bodrug, adjuncta sa, trebuie să spunem că nu Mocanu a ales să lupte cu mafia. Lui i s-a propus şi el a acceptat, fiindcă era disponibil, după ce s-a despărţit, dramatic, de Voronin. Avea nevoie de „jobul” luptătorului antimafie, nu doar pentru bani, dar şi pentru a pune capăt unei perioade nu tocmai strălucite, cu ratări şi eşecuri, din viaţa sa. Firea sa artistică îi permite să fie maleabil, să-şi schimbe „înfăţişarea”, să joace roluri din cele mai variate. Cu anumite, limite, fireşte. Căci una e să vrei să fii lider şi alta e să poţi.

Lui i s-a propus să formeze Mişcarea „Antimafie” de nevoie, fiindcă alţii au refuzat. Nu numai traseul său politic sinuos ridica semne de întrebare, nu-l recomanda ca persoană potrivită pentru a porni o mişcare „de masă”. Deşi energic, mobil, volubil, tupeist, lui Mocanu îi lipseşte „ingredientul” principal, fără de care nu aduni mulţi oameni în jurul tău. E ceea ce se numeşte carismă. Înainte de a se duce consilier special la Voronin, el a pierdut competiţia în faţa lui Veaceslav Untilă, pentru cârma Partidului Liberal (alt PL, nu cel condus de Ghimpu). Aceasta spune totul. Dacă nu ai reuşit să devii lider până la 50 de ani, şansele de reuşită nu sunt mai mari după aceasta. Toate îşi au vremea lor.

La alegerile din noiembrie 2010, Mişcarea „Antimafie” a obţinut jumătate de procent din voturi, ceea ce era prea puţin pentru „speranţele” investite. S-a crezut că e un eşec de început. Însă ultimele sondaje nu-i acordă şanse de acces în Parlament nici la alegerile viitoare, deşi pe parcurs Mocanu şi-a radicalizat mesajul, a extins „plasa” antimafie, incluzând nu doar guvernarea, ci şi opoziţia comunistă. În loc să se întrebe de ce campania sa „o apă şi-un pământ”, acompaniată masiv pe întreg teritoriul R. Moldova de Jurnal TV, nu îi asigură o aderenţă pe potrivă, liderul mişcării se supără pe sociologi şi comentatori politici.

În loc să-şi schimbe liderul, Mişcarea „Antimafie” „s-a dat peste cap” şi a luat forma unui „dragon” sau, mai curând, „dragonel” care vrea să bage în sperieţi până şi copiii, ameninţând că va înghiţi toată conducerea Republicii Moldova, fără discernământ. Modul în care a fost concepută lupta antimafie a ridicat unele semne de întrebare de la bun început. Mă refer în special la lipsa de rigoare, la concesiile publicistice în detrimentul probelor. Categoria „mafioţilor” a fost extinsă nelimitat, după ce liderul PLDM nu a declanşat alegeri anticipate, care s-ar fi putut solda cu revenirea comuniştilor şi renunţarea la Acordul de Asociere cu UE. Ceea ce, de altfel, ar fi pus cruce luptei cu corupţia, care, orice s-ar spune, e posibilă doar prin reforme instituţionale serioase, care, iarăşi, sunt posibile doar în procesul integrării europene. Ori cei care stau în spatele lui Mocanu nu sunt interesaţi de lupta cu corupţia, ori, fiind orbiţi de setea răzbunării, fac, volens-nolens, jocul Moscovei.

Corupţia este ca un cancer, dar nu omori organismul pentru aceasta. Ci încerci să-l tratezi cu răbdare şi competenţă, cum face Uniunea Europeană, de altfel. Acuzaţiile „la pachet” nu sunt de niciun folos, dacă eşti politician responsabil. Lipsa de discernământ, de minimă aparentă obiectivitate, exagerările sunt mijloace eficiente pentru a isteriza societatea, însă cui prodest, dacă nu poţi propune alternativă politică? Preţul este lehamitea, absenteismul, compromiterea oricărei guvernări.

Fiindcă este „nevandabil” din punct de vedere electoral, de rezultatele „muncii” lui Mocanu ar putea profita dubiosul Renato Usatîi şi alţii ca el. Mişcarea „Antimafie” a cultivat terenul şi a semănat „vânt”, însă roada, dacă e să credem sondajelor, o va culege altcineva. Căci nu e pentru cine se meneşte, ci pentru cine se nimereşte. Dacă ar fi onest măcar cu el însuşi, ar recunoaşte faptul, făcându-şi harakiri politic, retrăgându-se. Ar putea să scrie cu mai mult succes… comentarii politice sau chiar memorii despre cum a luptat cu mafia, căci are talent literar.