Jurnalistul, între a informa şi a fi „folosit”

Semne diacritice

„Ziarul de Gardă”, faimos pentru investigaţiile sale, a publicat, săptămâna trecută, un articol care vizează viaţa privată a Mitropolitului Vladimir, articol care a provocat discuţii aprinse ale cititorilor, dar şi ameninţări la adresa redacţiei, învinuită de rea-credinţă, de implicare, conştientă sau inconştientă, în campania de discreditare a înaltului cleric ortodox.

Capul Bisericii Ruse din Republica Moldova nimereşte deseori în atenţia presei. În ultima vreme, el provoacă nemulţumirea vizibilă a clerului radical, fundamentalist, prorus, prin echilibrul şi moderaţia sa în relaţiile cu autorităţile proeuropene ale Republicii Moldova, lui cerându-i-se, în mod ultimativ, ameninţător, o implicare mai hotărâtă, mai agresivă în procesul politic, o împotrivire mai energică, mai categorică faţă de cursul proeuropean al Chişinăului. Declaraţia antieuropeană recentă a sinodului Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii (sic!) Moldove a fost adoptată cu mare întârziere, în urma unor presiuni continue, aceasta fiind cerută până la semnarea Acordului de Asociere cu UE. Ba chiar în relaţia cu Mitropolia Basarabiei Mitropolitul Vladimir se manifestă excesiv de indulgent, tolerant, consideră criticii săi antieuropeni.

Tot săptămâna trecută, un grup de ex-spioni israelieni i-au adresat premierului Benjamin Netanyahu al Israelului o scrisoare, protestând împotriva a ceea ce ei au numit „colectare abuzivă” de informaţii privind viaţa privată a palestinienilor din teritoriul ocupat. Ei consideră că acestea pot fi folosite în scopuri deloc nobile. Aflând, de exemplu, despre preferinţele sexuale sau problemele de sănătate ale unui cetăţean, îl poţi şantaja, îl poţi sili să devină informator, a explicat unul dintre autorii scrisorii, citat anonim de presa israeliană.

Ar fi naiv să credem că informaţia privată se colectează doar acolo unde scrie presa despre aceasta, în Israel sau în SUA. Faptul în sine al publicării, dar şi al scrierii unor asemenea scrisori nu e posibil oriunde, fiind un indiciu al democraţiei avansate, cu presă liberă, cu alte instituţii care urmăresc să asigure respectarea pluralismului şi a dreptului la opinie. Eventual, faptul că serviciile secrete ale unui stat ca al nostru nu colectează astfel de informaţii, nu înseamnă că lucrul acesta nu îl fac serviciile secrete ale altor state sau alte structuri interesate. La noi se vorbeşte despre existenţa unor structuri private care dispun de utilaje de ascultare a telefoanelor, stocând informaţii personale despre unii cetăţeni, cu scopul de a le folosi împotriva acestora sau a le vinde altora.

În lipsa unui control riguros din partea statului, informaţia intimă poate fi de folos în multe alte scopuri puţin nobile: în lupta politică, pentru a compromite un concurent, pentru a înlătura, din anumite motive, pe cineva dintr-o funcţie, pentru a obţine adoptarea unei decizii convenabile, pentru a realiza nişte scheme frauduloase etc. Prin organizarea unor simple „scurgeri de informaţie”, serviciile secrete ale unor state pot influenţa procesele politice din Republica Moldova, obţinând efectele dorite de ele. Nu sunt doar supoziţii teoretice. Relativ nu demult, un alt ziar apreciat a publicat o „investigaţie” care semăna mai mult cu un raport de spionaj, descriind călătoriile private ale unui lider politic proeuropean. E de presupus că în campania electorală vom avea prilejul să urmărim mai multe cazuri de acest fel.

Dar cum putea altfel să procedeze ziarul respectiv intrat în posesia unei informaţii de interes public? Pus în faţa dilemei dificile de a publica o informaţie importantă, senzaţională, care i-a venit din surse „dubioase” sau de a o depune în arhiva redacţiei, pentru a nu se lăsa „folosit” de cineva, orice jurnalist onest, conştiincios, va alege de cele mai multe ori prima variantă. Şi va proceda corect. Căci rolul presei e să informeze publicul (cu anumite limitări prevăzute de lege şi etica jurnalistică), nu să protejeze reputaţia sau funcţia cuiva. Evident, prudenţa nu strică niciodată, informaţia trebuie verificată şi răsverificată din diverse surse. Prudenţa, precizia, claritatea sunt obligatorii în cazurile „sensibile”, când este evident că „scurgerea de informaţie” se pliază perfect pe interesele politice sau geopolitice ale cuiva, se înscrie într-o campanie orchestrată împotriva unei persoane, cum este cazul Mitropolitului Vladimir.

Ar fi de regretat nu faptul în sine al publicării articolului despre averile sale, ci caracterul sumar, ambiguitatea, confuzia pe care o creează acesta în unele aspecte. Nu este clar până la urmă nici dacă îi aparţine „casa de lux” în care locuieşte, nici cine este blonda şi familia ei, cu care mitropolitul apare în câteva fotografii din 2012. E vorba cumva de adulter, de fraudă sau pur şi simplu despre o relaţie de prietenie sau de rudenie între un călugăr şi o familie de credincioşi? Clarificările de rigoare lipsesc, lăsând loc interpretărilor, cititorului nu-i rămâne decât să tragă propriile concluzii, el poate să creadă orice, iar adversarii şi concurenţii lui Vladimir Cantarean obţin astfel posibilităţi nelimitate de speculaţii şi insinuări la adresa sa.

În acest context, da, are dreptate colegul nostru Petru Bogatu, ne alegem cu impresia unei execuţii mediatice, în baza unor fotografii vechi, preluate de pe o rețea de socializare. Cui prodest? – este în cazul dat o întrebare retorică. Rămâne doar să ne imaginăm consecinţele.