Nicolae Negru // Fantoma iubită

Semne diacritice

Ieri, 26 decembrie, s-au împlinit 30 de ani de la dispariția subită a Uniunii Sovietice. Pe 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a semnat decretul de demisie a președintelui URSS și a ordonat coborârea drapelului roșu cu seceră și ciocan de deasupra Kremlinului. Imperiul sovietic nu mai putea fi salvat decât prin război civil și vărsări de sânge, se justifică primul și ultimul președinte al URSS în fața celora care îl învinuiesc de lașitate și trădare.

„Poporul sovietic” a reacționat calm la ceea ce Putin va numi post-factum „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, URSS era grav bolnav și moartea lui nu numai că părea naturală, ci și dorită de multele popoare ale colosului imperial. Nostalgia, cum e și firesc, va veni cu anii, în funcție de problemele cu care se vor confrunta cetățenii noilor state independente. Voi unde erați? De ce ați tăcut? - le va răspunde Gorbaciov acuzatorilor nostalgici.

Tăcerea de atunci și spectrul unui război civil, dacă se încerca menținerea în viață a primului stat „al muncitorilor și țăranilor”, infirmă regretele lui Putin și teoriile conspiraționiste care pun disoluția URSS pe seama operațiunilor CIA și a Occidentului perfid. Dacă URSS era o uniune a „republicilor libere” pe care le-a unit „pentru vecie” Măreața Rusie, de ce ne-am mira azi că, la un moment dat, „republicile-surori” au hotărât să se despartă pașnic unele de altele? Prin ironia sorții, unii reprezentanți occidentali încercau să le convingă să rămână în URSS. Iar în februarie 1992, James Baker, secretarul de stat al SUA, a vizitat Chișinăul și Kievul, pentru a-i convinge pe liderii Republicii Moldova și Ucrainei să rămână în CSI.

„Catastrofa” despre care se vorbește azi la Kremlin este una „teoretică”, suferințele pe care le-a suportat și le mai suportă cetățenii din perimetrul defunctului URSS este determinată nu de disoluția imperiului, ci de agonia postimperială, de eforturile puțin întârziate de a-l resuscita cu orice preț după moarte, Transnistria fiind primul exemplu care îmi vine în minte. Cauza conflictelor „înghețate” și „fierbinți” din vecinătatea Federației Ruse este dorința ei de a rămâne în continuare „fratele mai mare” în perimetrul fostei Uniuni. Dacă cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost destrămarea URSS, care s-a produs cu minime pierderi umane, ce au fost cele două războie mondiale, cu zeci de milioane de morți, de refugiați, de popoare deportate și strămutate, cu nenumărate recroieli ale hărților Europei și Asiei? Asta e ca să înțelegem logica lui Putin. „Suferințele” rușilor, care s-au pomenit în afara Rusiei (nu fără voia lor, în multe cazuri), după 1991, să fie mai mari decât ale milioanelor de ruși omorâți în Gulag de regimul stalinist? Imperiile mor, au murit toate până acum și ar fi timpul ca imperialiștii să se resemneze.

Acum aflăm ceea ce propagandiștii sovietici negau cu vehemență, ca pe niște „scorneli” ale sovetologilor occidentali, ale „vocilor dușmănoase”: că URSS era de fapt o Rusie denumită altfel și că „republicile libere” unite „pe vecie” de ea nu aveau niciun drept să plece luând cu sine „teritoriile ruse”. URSS era „Rusia istorică”, declară Putin, pe ea o deplânge el astăzi, cu dezintegrarea URSS s-au pierdut o mie de ani de efort imperial, consideră liderul național al rușilor, în mod mult prea exagerat. O mie de ani ale Rusiei lui Putin le sună unor istorici ca 1 000 de ani ai Reichului hitlerist. De unde o mie de ani, dacă în manualele de istorie sovietice, Moscovia (Moscu, la cronicarii români), cum era numită Rusia până în secolul 18, și-a extins aripa „protectoare” asupra unei părți din teritoriul ucrainean de azi abia în 1654, cu Rada de la Periaslav?

Fantoma defunctei URSS bântuie prin coridoarele Kremlinului, iar Putin încearcă să vorbească în numele ei, punând ultimatum SUA și NATO, acuzându-le că ar fi trecut niște „linii roșii”, cerându-le să respecte vechea „sferă de influență” a URSS, pentru care nu a dorit să verse sânge Gorbaciov. Referințele la dreptul ucrainenilor de a-și decide ei înșiși soarta îl înfurie pe președintele rus tot mai tare - Lenin este fondatorul statului ucrainean, consideră el, retorica sa devine tot mai belicoasă. Nu este clar cât sânge e dispus să mai verse Putin pentru fantoma preferată.