05:53:01 18.07.2024
Stiri

Nicolae Enciu // Rescrierea istoriei pentru a folosi doctrinei bolșevice, una din consecințele suferite de țările intrate sub dominația URSS după cel de al Doilea Război Mondial

Actualitate 03.06.2024 09:40 Vizualizări3482 Autor: Ziarul National
Nicolae Enciu // Rescrierea istoriei pentru a folosi doctrinei bolșevice, una din consecințele suferite de țările intrate sub dominația URSS după cel de al Doilea Război Mondial






EVENIMENT // 100 de ani de la Conferința româno-sovietică de la Viena, din 1924




Habent sua fata libelli

Supranumit Maurus după locul nașterii sale (provincia Mauretania), Terentianus, care a trăit, probabil, undeva între 150 și 350 d.Hr., este autorul tratatului „De litteris, syllabis et metris”, privind gramatica limbii latine. Terentianus Maurus a avut o soartă nefericită, întrucât tratatul său a fost dat uitării,iar aforismul care îi aparținea – „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” / „Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”, sau, mai simplu, „cărțile își au soarta lor” – a fost pe nedrept atribuit altor scriitori latini.

Dacă însă în Antichitate cazurile de epurare a cărților și de „uitare” deliberată a autorilor au fost, totuși, singulare, în secolul al XX-lea – „secolul extremelor” (Eric Hobsbawm) – fenomenul respectiv a crescut în amploare până la a deveni un element definitoriu al politicii regimurilor dictatoriale și totalitare, comunismul excelând în această privință.

Cărțile și personalitățile care tratau problematica Basarabiei, epurate

Așa cum afirmă o bună cunoscătoare a fenomenului respectiv, dr. Elena Chiaburu, una din numeroasele consecințe suferite de țările intrate sub dominația URSS după cel de al Doilea Război Mondial a fost rescrierea istoriei pentru a folosi doctrinei bolșevice, cărțile fiind primele surse intrate în atenția autorităților comuniste. „Acestea au fost epurate, - menționează autoarea, - operațiune constând în selectarea și îndepărtarea în întregime din biblioteci și librării a publicațiilor considerate a fi «necorespunzătoare» și dăunătoare din punctul de vedere al conținutului lor ideologic sau științific”. Au fost epurate nu numai cărțile care tratau problematica Basarabiei, nordului Bucovinei sau Cadrilaterului, dar și personalitățile devenite indezirabile regimului comunist.

În această ordine de idei, așa cum s-a întâmplat cu numeroși alți intelectuali de marcă din perioada interbelică, care au lăsat posterității lucrări de mare valoare și probitate, volumul lui Dumitru Th. Pârvu „Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale (contribuții la cunoașterea raporturilor diplomatice româno-ruse), a rămas mult timp inaccesibil nu numai publicului cititor, ci și istoricilor de profesie, fiind cunoscut doar unui cerc îngust al specialiștilor.

Lucrarea lui Dumitru Th. Pârvu reprezintă teza sa de doctorat în drept susținută cu succes în februarie 1944, la Facultatea de Drept – Secția Politico-Economică a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj – Sibiu. A apărut în anii 1943 și 1944 în tiraje restrânse, pentru ca după 1945 să se numere printre cărțile interzise în perioada regimului comunist, devenind accesibilă abia în ultimii ani, datorită efortului editorului Ion Constantin și al Editurii Bibliotecii Metropolitane din București. Așa cum se menționează în studiul introductiv semnat de dr. Ion Constantin, în anii care au trecut de la căderea regimului comunist, atât în România cât și în Republica Moldova s-au publicat numeroase și valoroase exegeze științifice despre istoria Basarabiei, dar un studiu de sinteză care să trateze această complexă și actuală problematică dintr-o dublă perspectivă, istorică și juridică, încă nu-și găsise locul în spațiul editorial românesc, acesta fiind și motivul reeditării lucrării lui Dumitru Th. Pârvu.

Tendința de expansiune a Rusiei și Răpirea Basarabiei

Dumitru Th. Pârvu s-a născut la 6 martie 1906, în satul Tămășeni – comuna Băsești (ulterior, Dodești) din județul Fălciu. A făcut carieră militară, remarcându-se, în calitate de ofițer, prin calitățile sale profesionale și intelectuale deosebite, aspect consemnat de fiecare dată de șefii săi ierarhici. Astfel, în „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1937 – 31 octombrie 1938, șeful Spitalului militar al Corpului 6 Armată îl caracterizează drept un ofițer cu mare putere de muncă, precizie și claritate în redactarea lucrărilor: „inteligență vie, judecată sănătoasă, documentată, metodică, cu memorie și spirit de observație bune, cu o cultură generală și profesională frumoase”. În același timp, notările anuale despre ofițerul Dumitru Th. Pârvu consemnează și unele „minusuri”, constând într-o înclinație a sa către activitățile de ordin intelectual, mai puțin preocupat de ceea ce într-un sistem militar reprezintă latura cazonă, cuprinsă îndeobște în sintagma „ordine și disciplină”.

În perioada 1936-1940, a urmat cursurile Facultății de Drept și Științe de Stat a Universității Regale Ferdinand I din Cluj, iar la scurt timp de la absolvire s-a înscris la doctorat la aceeași instituție de învățământ superior, avându-l ca îndrumător științific pe prof. George Sofronie (1901-1961), un specialist de mare reputație în domeniul dreptului internațional.

Tema aleasă pentru lucrarea de doctorat - „Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale (contribuții la cunoașterea raporturilor diplomatice româno-ruse)” – s-a dovedit a fi actuală atât în perioada în care a fost susținută, cât și peste ani, inclusiv în zilele noastre, când s-au împlinit 100 de ani de la Conferința româno-sovietică de la Viena din 27 martie – 2 aprilie 1924.

Constituind o veritabilă sinteză de istorie a Basarabiei, lucrarea lui Dumitru Th. Pârvu constă din șapte capitole și tratează chestiuni de importanță majoră pentru înțelegerea complexei teme basarabene, dintr-o dublă perspectivă - istorică și juridică. Istoria Basarabiei este prezentată de autor din cele mai vechi timpuri și până în epoca contemporană, subliniindu-se apartenența acestei regiuni la arealul de formare și dezvoltare a poporului român. Fiecare capitol al lucrării are un titlu sugestiv, evidențiindu-se ideea de bază care se degajă din desfășurarea sa: Caracterul românesc al Basarabiei; Tendința de expansiune a Rusiei; Răpirea Basarabiei; A doua răpire a Basarabiei; Unirea Basarabiei la România; Recunoașterea unirii Basarabiei; Relații pașnice cu Sovietele. Lucrarea se întemeiază pe o bibliografie impresionantă folosită de autor în cercetarea temei, cât și pe studiul riguros al izvoarelor memorialistice, presei și diverselor studii și exegeze științifice.

Armatele rusești, câte o invazie la fiecare 20 de ani timp de două secole

Autorul arată modul în care țarii Rusiei au știut să asocieze în mod util mai întâi formula „panslavismului” cu aceea a „ortodoxismului”, spre a da o aparență logică de justificare a politicii lor de expansiune și de cuceriri teritoriale, tendință reprezentând în realitate o politică de rapturi teritoriale succesive, fără respectarea drepturilor națiunilor din calea lor. Așa cum menționează autorul lucrării, de la înfrângerea lui Petru cel Mare la Stănilești (1711), rușii au trecut de nouă ori hotarele Țărilor Române: la 1739; la 1769, când au stat aproape 5 ani până la Pacea de la Kuciuk Kainardji din 1774; la 1789, când au stat până la Pacea de la Iași din 1792; la 1806, când au stat până la Pacea de la București din 1812; la 1828, când au ocupat Principatele Române până în 1834; la 1848, când s-au retras după un an în urma Păcii de la Balta-Liman; la 1853, când au rămas până la Pacea de la Paris din 1856; la 1877 și, în fine, la 1940.

În cursul a două secole, așadar, armatele rusești au efectuat câte o invazie la fiecare 20 de ani, și doar între 1879 și 1940, spațiul românesc a fost scutit de prezența militară ruso-sovietică, nu însă și de o intensă propagandă dusă prin toate mijloacele disponibile, în vederea smulgerii Basarabiei din patrimoniul românesc, din care face parte de veacuri.

Cu privire la Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România, deși regimul de la Moscova se declarase în teorie pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, în fapt el nu era dispus să recunoască acest drept. Așa cum constată Dumitru Th. Pârvu, în toamna anului 1917 regimul politic din Rusia s-a schimbat, însă atitudinea guvernului născut din revoluția rusă în domeniul politicii externe, a rămas aceeași din timpul regimului țarist. Astfel, deja la mijlocul anilor ʼ20 devenise evident, că „vechile planuri de revoluție mondială n-au fost abandonate la Moscova”, iar „ceea ce se întâmplă e un simplu prolog”.

„Rusia Sovietică, - menționa Eugen Titeanu, un cunoscut ziarist din perioada interbelică, - nu se angrenează în ritmul european și toate sforțările ei tind, dimpotrivă, de-a atrage Europa în vârtejul ereziei sale”. În viziunea aceluiași ziarist, situația respectivă se explica „prin fondul întregii politici ruse care își găsește energii de superbă izolare, de ostilitate împotriva a tot ceea ce e european, în chiar străfundurile sufletului rus, în recrudescența spiritului asiatic care animă politica Moscovei” („Moscova și politica europeană”, 1929).

Așa cum constată autorul tezei de doctorat, anul 1924 a fost punctul culminant al bunăvoințelor statelor europene față de Soviete, dar și începutul intransigenței sovietice în recunoașterea unirii Basarabiei.

Memoriul rușilor care viza Basarabia, în 1924 la Viena

Lucrările Conferinței româno-sovietice de la Viena sunt tratate de Dumitru Th. Pârvu în capitolul șase al lucrării sale („Recunoașterea Unirii Basarabiei”), conținând compartimente precum: Tratatul de la Paris pentru recunoașterea unirii Basarabiei la România încheiat de Marile Puteri; Chestiunea ratificării Tratatului; Studiul juridic asupra forței obligatorii a tratatelor ratificate și neratificate; Propaganda sovietică contra realipirii Basarabiei la România; Argumente juridice și istorice împotriva obiecțiunii Sovietelor.

Conferința de la Viena din 1924 a urmărit îmbunătățirea relațiilor dintre cele două state vecine, deși propaganda sovietică de peste Nistru făcea ca acea conferință să aibă slabe speranțe de reușită. În decembrie 1923, bunăoară, Federația Comunistă Balcanică ceruse Partidului Comunist din România să introducă în lozincile sale autodeterminarea până la despărțirea Basarabiei de statul român. Este de remarcat faptul că regionala Basarabia a Partidului Comunist din România era subordonată direct Internaționalei Comuniste, din partea căreia primea directive și în numele căreia activa. Pe plan european și internațional, guvernul sovietic prezenta România ca o „creație” a sistemului imperialist de la Versailles.

În orice caz, delegația română condusă de ambasadorul C. Langa-Rășcanu, având din partea Basarabiei pe dr. Petre Cazacu, Anton Crihan și Gherman Pântea, era pregătită să rezolve în spiritul cel mai larg posibil orice chestiune, în vederea reluării relațiilor normale între cele două state, dar având în vedere în primul rând recunoașterea satu-quo-ului teritorial. Conform instrucțiunilor prim-ministrului României, Ion I.C. Brătianu, C. Langa-Rășcanu a precizat că guvernul român „este animat de intenții sincere și pașnice, după cum a făcut deja dovadă, refuzând întotdeauna să intervină în afacerile și dificultățile interne ale Rusiei sovietice, contrar informațiilor tendențioase și eronate care vor fi parvenit în cercurile conducătoare din Rusia. Însuflețită de aceste sentimente, delegația română declară în numele guvernului său că reluarea de relații normale și prietenești implică cu necesitate, în primul rând, recunoașterea frontierei. Fără fixarea frontierei, delegația URSS va fi de acord că nu se pot stabili relații normale între două state limitrofe”.

Dar, cum se știe, delegația sovietică în frunte cu ambasadorul Nikolai Nikolaevici Krestinski, a prezentat un Memoriu în care punea iarăși chestiunea Basarabiei pentru soluționare, însă de această dată nu pe baze istorice, ci pe cale de plebiscit, știind prea bine că acea propunere nu se împăca nici cu demnitatea Statului Român, nici cu principiul intangibilității tratatelor postbelice, care forma pivotul întregii politici externe a statelor europene victorioase.

Guvernul sovietic a cerut referendum în Basarabia

În răspunsul său, N. Krestinski a ținut să precizeze că guvernul sovietic nu-și dăduse „niciodată consimțământul la încorporarea Basarabiei la România, considerând ocuparea acestei regiuni de către trupele române efectuată în 1918, ocupație care durează până în prezent, ca o luare a Basarabiei cu forța și prin violență. Argumentele care să justifice această luare cu forța la care a recurs guvernul român nu sunt deloc convingătoare. Nu este exact că Basarabia aparținea în trecut României, că a fost dezlipită în 1812 de Rusia și că încorporarea acestei regiuni în 1918 nu este decât un act de reunire cu România a unei părți integrale din această țară”. El a susținut că teritoriile Basarabiei se găseau sub puterea Turciei, că „au fost eliberate de această dominație și în 1812 au fost încorporate la Rusia”. Krestinski a mai afirmat că, „dacă delegația sovietică se referea mai sus la situația anterioară a Basarabiei, la tratativele referitoare la ea, cât și la caracterul provizoriu al ocupației române, aceasta nu se făcea deloc în scopul de a fundamenta drepturile ei, ci exclusiv în scopul de a demonstra inexactitatea argumentării istorice a guvernului român”. În opinia sa, hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 „nu are de fapt nici o valoare juridică”, guvernul sovietic considerând necesară „organizarea unui referendum în rândurile populației Basarabiei”.

Așadar, Sovietele nu mai pretindeau în 1924 drepturi istorice asupra Basarabiei, insistând asupra autodeterminării acesteia, prin intermediul unui plebiscit.

Cu toate acestea, obiecțiile Rusiei sovietice cu caracter „istoric” mergeau chiar către originile chestiunii Basarabiei – anexarea din 1812, pretinzând că aceasta nu a fost făcută prin violență. Actul acelei „reuniri” ar fi fost săvârșit de Rusia ca un act de „eliberare de sub jugul turcesc”, când România nu exista încă, iar Basarabia făcea parte din Moldova, care era, ca și Valahia, sub dominație turcă.

Acesta era dreptul formal internațional pe care rușii îl susțineau în privința Basarabiei, negându-i structura etnografică, dreptul naționalităților și unirea de la 1918, - atât în fața Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, cât și la Conferința de la Viena din 1924.

Provincia Moldova a devenit România așa cum Marele Ducat al Moscovei a devenit mai târziu Rusia și apoi URSS

Polemizând cu punctul de vedere al delegației sovietice, Dumitru Th. Pârvu constată că obiecțiunile acesteia erau destul de neserioase, pentru a fi luate în considerare, căci atunci, ca și în 1944, - dar și în zilele noastre, - exista / există aceeași națiune unitară, cu aceeași limbă, trecut istoric și caracter etnic, incontestabil identice. Și dacă mai târziu provincia Moldovei s-a unit cu Valahia pentru a forma România modernă, în mod firesc, s-au transmis și toate drepturile acestui din urmă Stat, fiind o realitate istorică ce se perpetua sub o formă nouă.

Provincia «turcească» Moldova era în realitate, - așa cum a demonstrat Dumitru Th. Pârvu în teza sa de doctorat, - un Stat, un Principat românesc și nu turcesc. Sub turci, provincia era numai din punctul de vedere al suzeranității, în mod temporar, așa cum și Marele Ducat al Moscovei a fost sub tătari. Provincia Moldova a devenit România, așa cum și Marele Ducat al Moscovei a devenit mai târziu Rusia și apoi URSS.

În așa mod, conchide Dumitru Th. Pârvu, anexarea Basarabiei de către ruși a fost lipsită de orice valabilitate juridică: „În realitate, nu era vorba decât de un simplu acord intervenit între Rusia și Turcia, ca putere suzerană asupra Moldovei, calitate care nu-i conferea niciun drept de a dispune asupra teritoriului nostru și actul cesiunii unui teritoriu ce nu aparținea Turciei constituie nu numai o calificată încălcare a dreptului, dar și o sfidare a sentimentului juridic cel mai elementar, precum și o lovitură dată în chip brutal conștiinței noastre naționale, contra căreia a protestat la timp tot ce reprezenta conștiință românească pe acest pământ românesc”.

„Astăzi, ca și mai înainte, - preciza Dumitru Th. Pârvu, - nu este decât una și aceeași națiune, cu sentimentul unității sale, o limbă comună, acel trecut istoric și un caracter etnic indiscutabil, care se perpetuează de-a lungul secolelor”.

„Atât pentru țariști, cât și pentru bolșevici nu există angajamente internaționale încheiate cu bună credință”

Așa cum menționează autorul volumului, delegația română la Conferința de la Viena a trebuit să combată fiecare punct din obiecțiile delegației sovietice cu privire la adevărul în ceea ce privește unirea Basarabiei cu România, inclusiv cele referitoare la valabilitatea Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei. Așa cum se știe, Sovietele invocau motivul nevalabilității actului încheiat la Paris prin faptul neratificării acestuia de către Japonia.

Polemizând cu punctul de vedere sovietic, Dumitru Th. Pârvu menționează că, așa cum recunoașterea juridică internațională a suveranității României asupra Basarabiei nu avea nevoie de o formă specială, respectiv, nu era absolut necesară nici ratificarea acestui act. Erau suficiente semnăturile miniștrilor plenipotențiari, care exprimau dorința Puterilor semnatare de a considera Basarabia ca făcând parte din Regatul României.

Dar, se întreba pe bună dreptate autorul, chiar presupunând că și Japonia ar fi ratificat Tratatul de la Paris, cu ce s-ar fi schimbat situația României în conflictul cu Sovietele, în contra unui inamic superior ca forță și număr, cu toată consfințirea internațională a unirii Basarabiei? „Știm ce înseamnă un tratat pentru ruși, - conchide Dumitru Th. Popescu, - după cum ne dovedește atât istoria, cât și evenimentele din ultima vreme: adică atât pentru țariști, cât și pentru bolșevici, nu există angajamente internaționale încheiate cu bună credință”.

În fine, mai adaugă autorul, chiar dacă Tratatul din 28 octombrie 1920 ar fi fost investit cu toate formele ratificării și recunoașterii, ar fi lipsit Sovietelor, cel mult, un pretext, dar și atunci ar fi știut să găsească un altul, pentru a zădărnici actul istoric al unirii Basarabiei.

În concluzie, menționează autorul, recunoașterea Nistrului ca frontieră nu era posibilă decât printr-o victorie radicală a frontului european contra bolșevismului.

1925: „Nistrul este hotarul care separă și două lumi, și două concepții de viață”

Cât privește plebiscitul ca parte a politicii intransigente a Sovietelor de a nu recunoaște actul Unirii de la 1918, Dumitru Th. Pârvu menționează, cu referire la rapturile teritoriale din 1812 și 1878, că rușii nu au pomenit atunci nici în treacăt de „plebiscit”. Plebiscitul, așa cum demonstrează Dumitru Th. Pârvu, a fost întotdeauna respins atât de regimul țarist cât și de cel sovietic, fiind solicitat de Soviete doar în „chestiunea Basarabiei”. În plus, „nu prin acest mijloc guvernele sovietice au stabilit puterea lor și s-a făcut să se decidă soarta populațiilor din vechiul Imperiu Rus ca fiind ale celor înglobate ulterior în Uniune”.

În „chestiunea Basarabiei”, conchide Dumitru Th. Pârvu, plebiscitul nu era nici util și nici corect din punct de vedere juridic, dat fiind că practica plebiscitară, ca mod de concretizare a dreptului la autodeterminare, nu a fost admisă nici cu ocazia raptului din 1812, și nici din 1878 de către ruși. De ce atunci să fi fost admisă în 1924, după deciziile Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920? De ce sovieticii nu au recurs la plebiscit în iunie 1940 și nici în august 1944?

Faptul că Uniunea Sovietică a folosit Conferința româno-sovietică de la Viena „ca o tribună de propagandă și ca un bun prilej de a cere plebiscit, recurgând astfel la o idee inutilă și provocatoare de agitație și neliniște” (Al. V. Boldur), a devenit evident deja în perioada imediat următoare. O probă elocventă a obiectivelor expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România o constituie pseudo-formațiunea statală „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, aprobată de Biroul Politic al PC (b) din Rusia la 25 septembrie 1924, cu specificarea că „în actul formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești trebuie să se menționeze că frontiera ei de Vest este frontiera de Stat a Uniunii RSS”.

Se adevereau, în așa mod, cuvintele lui Gheorghe Tătărescu (1886-1957) din discursul său rostit în Camera Deputaților a Parlamentului României din 9 decembrie 1925, pe urmele imediate ale rebeliunii de la Tatar-Bunar, că „Nistrul este hotarul care separă și două lumi, și două concepții de viață”. Anume din aceste considerente, afirma același om politic, „încă din primul ceas, în mintea conducătorilor mișcării comuniste rusești a apărut limpede necesitatea de a se organiza revoluția mondială ca o condiție a dăinuirii statului comunist”, iar crearea unor numeroase și diverse centre de acțiune și de propagandă ale Internaționalei a III-a de la Moscova „pentru a se ajunge la o revoluție comunistă în Basarabia”, constituiau probe elocvente ale acelor intenții.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL


Stiri relevante
Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
15.07.2024 09:12 Nicolae Negru Nicolae Negru // Fasciștii ruși dau l...

12.07.2024 09:18 Nicolae Negru Nicolae Negru // Loialitatea lui Alex...

08.07.2024 09:09 Nicolae Negru Nicolae Negru // Krasnoselski se plân...

Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md