Nicolae Enciu // 110 ani de la declanșarea Primului Război Mondial: De la Rusia țaristă la Rusia bolșevică, izolată pe plan internațional

ISTORIE // Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv spațiul românesc, devenit de la o vreme „un obstacol esențial” în calea acesteia spre Constantinopol. Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus”, din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de zece ori teritoriul României, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene.

În ziua de 15/28 iunie 1914, în capitala bosniacă Sarajevo, doi patrioți sârbi, Nedjalko Čabrinović și Gavrilo Princip, membri ai organizației „Mâna neagră”, luptători pentru eliberarea teritoriilor subjugate de Austro-Ungaria, au dat „startul” epocii contemporane, prin asasinarea urmașului la tronul Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sophie von Hohenburg, punându-se astfel capăt „plicticoasei păci capitaliste”, despre care vorbea scriitorul german Hermann Hesse (1877 - 1962).

Primul Război Mondial a implicat circa 60 de state ale lumii

În mai puțin de o lună de la atentat, din „vârsta de aur” a „lumii europene”, – la Belle Époque, precum fuseseră caracterizați primii ani ai secolului al XX-lea, iar, prin extensiune, și întreaga perioadă de la 1815 și până în 1914, – nu mai rămăsese decât o frumoasă amintire, deoarece, practic, toate țările europene reușiseră „performanța” de a-și declara război reciproc: „La 15 iulie, Austria a declarat război Serbiei. La 20 iulie, Germania a declarat război Franței și Belgiei. La 22 iulie, Anglia a declarat război Germaniei. La 23 iulie, Austria a declarat război Rusiei. La 25 iulie, Muntenegrul a declarat război Austriei. La 29 iulie, Serbia a declarat război Germaniei și în aceeași zi Japonia declară război Germaniei. La 31 iulie, Anglia declară război Austriei și Egiptul Germaniei, iar Austria declară război Japoniei și, în același timp, Belgiei”. „În decurs de o lună, - consemna ironic ziarul bucureștean «Opinia», s-au făcut 15 declarații de război și pare că e locul să adăugăm «va urma»”.

Ceea ce a urmat, însă, a depășit limitele oricărei imaginații, deoarece conflictul declanșat în vara anului 1914 a luat, în scurt timp, amploarea unui adevărat război mondial, antrenând în vâltoarea sa circa 60 de state ale lumii – 32 de țări de partea Puterilor Centrale și 27 de state de partea Antantei, extinzându-se pe o durată de patru ani, trei luni și zece zile, respectiv pe 52 de luni sau 1 831 de zile, din 28 iulie 1914 și până la semnarea armistițiului de la Rethondes din 11 noiembrie 1918. Un război care a costat Europa nu mai puțin de opt milioane de morți, șase milioane de invalizi, patru milioane de văduve, opt milioane de orfani etc.

Două alianțe internaționale rivale, constituite încă la finele secolului al XIX-lea, - Antanta sau Tripla Înțelegere (Franța, Anglia și Rusia), pe de o parte, și Puterile Centrale sau Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia, la care vor adera Turcia, pe 12 octombrie 1914, și Bulgaria, pe 5 octombrie 1915), pe de altă parte, au devenit, începând cu 1914, protagonistele unui război atroce, soldat cu milioane de victime umane, cu ruinarea economică a puterilor beligerante și cu înlăturarea a patru dinastii domnitoare: Romanovii din Rusia, Hohenzollernii din Germania, Habsburgii din Austro-Ungaria și Sultanii din Imperiul Otoman.

Având loc la finele unei perioade de dezvoltare și modernizare economică, cu modelul capitalismului liberal și cel al democrației politice liberale în plină ascensiune, prima conflagrație mondială – Marele Război, cum a fost supranumit de contemporanii săi războiul din 1914-1918, - respectiv sistemul tratatelor de pace care i-a urmat, au modificat profund geografia teritorială a Europei, consacrând compartimentarea spațiului geopolitic european în unități statale după criterii etnice. Odată cu dispariția imperiilor țarist, austro-ungar, german și otoman, Primul Război Mondial s-a soldat cu un mozaic de noi state apărute pe harta Europei – Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Austria, Estonia, Letonia, Lituania, în timp ce pentru altele, precum România, cu desăvârșirea procesului unității naționale.

Marele Război a schimbat regimurile politice tradiționale

Ceea ce ne obligă să acordăm evenimentului produs acum 110 ani un loc important în istoria europeană și în cea universală nu este doar caracterul militar al conflictului, faptul că acesta s-a soldat cu milioane de victime umane și cu ruinarea economică și financiară a puterilor beligerante, ci și că Marele Război a schimbat regimurile politice tradiționale, a bulversat economii și structuri sociale, a răsturnat echilibrul unor sisteme de forță, a schimbat starea de spirit, conținutul și istoria ideilor. Prin toate aceste consecințe, Primul Război Mondial, un eveniment tragic în sine, a dobândit dimensiunile unui mare fapt istoric.

În aparență, atunci când s-a declanșat Primul Război Mondial, Rusia țaristă se afla în una din cele mai favorabile situații.

Pentru Imperiul Rus, așa cum susțin inclusiv istorici din Federația Rusă contemporană, declanșarea Primului Război Mondial a fost apreciată în cercurile conducătoare drept un bun prilej de consolidare a pozițiilor șubrezite ale monarhiei, drept o posibilitate reală de afirmare a unui pretins „drept” al Rusiei de a intra, în sfârșit, în posesia Constantinopolului și a Strâmtorilor Mării Negre și de ridicare, în consecință, a Crucii pe cupola Catedralei „Sfânta Sofia”.

Încă de la sfârșitul Evului Mediu, într-un elan cu caracter de unicat în istorie, început inițial prin recuceriri articulate în jurul Marelui Cnezat al Moscovei și îndreptat împotriva ocupației mongole, de religie musulmană, Rusia s-a simțit chemată deopotrivă să formeze un imperiu în serviciul „adevăratei credințe” ortodoxe, pretinzând statutul celei de „a treia Rome”. În 1453, la căderea Constantinopolului, călugărul Filotei ar fi profețit că Moscova va lua locul orașului lui Constantin cel Mare, adăugând că „două Rome au căzut, dar a treia stă și nu va mai fi o a patra”.

Anume pretenția nefondată la statutul Imperiului Roman al ortodocșilor, care ar fi avut „datoria” de a-i apăra pe creștinii supuși de „fiara ismailiteană”, a făcut ca timp de peste trei secole, pretextul religios al războaielor ruso-turce să țină capul de afiș în istoria militară a Rusiei sub Romanovi.

Program expansionist, cu tentacule pe teritorii străine

Sub lunga domnie a Romanovilor (1613 - 1917), mânată de o lăcomie insațiabilă pentru „extinderea imensului său teritoriu și a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât și din acela al raționamentelor practice” (Aleksandr Soljenițân), Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al „slabei lor populări cu triburi nomade semibarbare”.

Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițki, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale. Astfel a acaparat Țările Baltice (1710 - 1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), întreg teritoriul Georgiei (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864 - 1885), Insula Sahalin (1875) etc. Dacă pe timpul domniei lui Ioan al III-lea (1505) teritoriul Rusiei abia de ajungea la vreo 400 000 de km pătrați, atunci către începutul domniei dinastiei Romanovilor (1613), suprafața Rusiei era deja de 1 560 000 km pătrați.

În timpul țarului Mihail (1645), teritoriul imperiului era de 2 250 000 km pătrați, iar în perioada lui Petru cel Mare (1725) de 2 820 000 km pătrați. Țarina Elizabeta (1761) stăpânea un imperiu de 3 200 000 km pătrați, Ecaterina a II-a (1796) – 3 520 000 km pătrați, iar Alexandru I (1825) – de 3 670 000 km pătrați și părea că șirul extinderilor Imperiului Rus va continua la nesfârșit, deoarece către 1888 cuceririle teritoriale ale acestuia ajunseseră la 4 000 000 km pătrați.

Așadar, către începutul secolului al XX-lea, Rusia devine țara cea mai întinsă din lume, subjugându-și în permanență teritorii „imperios necesare”, invocând diverse pretexte nobile, mai ales cele legate de rolul salvator al panslavismului și panortodoxiei, eliberatoare de sub „jugul păgân”.

Ce spunea Mihai Eminescu despre raptul Moldovei de răsărit de către Rusia

Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv spațiul românesc, devenit de la o vreme „un obstacol esențial” în calea acesteia spre Constantinopol. Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus”, din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de zece ori teritoriul României, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene. Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa: „Rusia nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de niciun drept, fără de nicio justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa-numita Basarabie să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc”.

Conform datelor primului recensământ al Imperiului Rus din 28 ianuarie 1897, către finele secolului al XIX-lea suprafața acestuia ajunsese la 18 861 474,1 verste pătrate (1 verstă = 1,067 km), cu o populație totală de 125 640 021 de locuitori. În același timp, densitatea populației era de numai 6,66 locuitori pe o verstă pătrată, Rusia Europeană fiind cea mai dens populată, cu 22,09 locuitori pe verstă pătrată, în timp ce Siberia avea numai 0,53 locuitori pe verstă pătrată.

Înapoierea Imperiului Rus era accentuată și de faptul că populația orașelor acestuia constituia doar 16 828 395 de locuitori, în timp ce marea majoritate a populației de 108 811 626 de locuitori trăiau în mediul rural, într-o stare de cvasitotală izolare de restul lumii. Mai mult decât atât, majoritatea covârșitoare a populației urbane a Rusiei țariste – 12 049 340 din totalul general de 16 828 395 de persoane – locuiau în orașele din regiunea europeană a Rusiei.

Aproximativ în aceeași perioadă, dicționarul enciclopedic al lui Brockhaus și Efron dădea următoarea caracteristică Imperiului Rus: „Întins mai ales după latitudine, Imperiul Rus ocupă întreaga parte de est a Europei și partea de nord a Asiei, suprafața sa constituind 0,42 % din teritoriul celor două continente. Imperiul Rus ocupă 1/22 din suprafața întregului glob pământesc și circa 1/6 din suprafața terestră. Punctul cel mai de vest al Imperiului Rus se află în gubernia Kaliska, la hotarul cu Prusia, iar punctul cel mai de est este capul Dejniov în strâmtoarea Bering. Punctul cel mai de nord al Imperiului Rus îl constituie capul Celiuskin, iar cel mai de sud se află în regiunea Transcaspică, la hotarul cu Afganistanul, în apropiere de ruinele localității Cilduhter, pe malul drept al râului Cușca”.

Rusia, mereu pândită de pericolul revoluției

Conform unor teorii geopolitice mai noi, întemeiate pe scrierile lui G. Vernadski, N. Danilevski, Lev Gumilev, F. Stepun, ale altor autori, poporul rus ar fi trăit, începând cu eliberarea sa de sub jugul tătarilor, aproape exclusiv cu „visul imposibil al includerii orizontului ce încadrează stepele rusești, în componența Statului Rus”. Astfel, în decursul a patru secole, teritoriul Rusiei s-a mărit de 36 de ori. Conform acelorași teorii geopolitice, această particularitate a istoriei rusești ar fi determinat și un „stil specific rusesc de amenajare a teritoriului”, avându-se în vedere că, la începutul secolului al XX-lea, hotarele Rusiei erau încă stabilite cu mare aproximație, pe alocuri de natura a 50 de verste (!). În acest sens, apologeții țarismului găseau foarte firesc ca o pretinsă „fatalitate istorică” făcea din Rusia un stat „în perpetuă formare”, chiar vorbind în sens strict geografic, astfel încât, în opinia panslavistului Aksakov, după o existență milenară, „pereții casei pe care o locuiau rușii nu erau încă așezați definitiv și nici chiar temeliile nu erau săpate pretutindeni”.

De cealaltă parte, însă, criticii Rusiei țariste avertizau că, în timp ce statul rus creștea, populația acestuia, dimpotrivă, degenera („lʼÉtat sʼenfle, le peuple sʼétigle”, spunea marele istoric N. Kliucevski). În lipsa oricărei experiențe de viață politică și socială democratică a marii majorități a populației, singurul liant al unității naționale a Rusiei și chiar stâlpul ei de rezistență a fost țarismul. Cu o astfel de organizare socială anacronică, Rusia a fost mereu pândită de pericolul revoluției. Așa cum afirma Putilov (2 iunie 1915), unul din cei mai influenți oameni de afaceri ai Rusiei până la 1917, „o revoluție poate fi o mare binefacere pentru un popor dacă, după ce a distrus, știe și să reconstruiască. Din acest punct de vedere, revoluțiile din Anglia și Franța îmi par a fi mai degrabă benefice. La noi însă, revoluția nu poate însemna decât distrugere, deoarece clasa instruită reprezintă o infimă minoritate, fără organizare sau experiență politică, fără contact cu masele. După părerea mea, cea mai mare crimă a țarismului este că n-a vrut să admită – în afara propriului aparat birocratic – niciun alt nucleu de viață politică. Și a reușit atât de bine, încât, atunci când „cinovnicii” vor dispărea, întregul stat rus se va prăbuși... Burghezii, intelectualii și cadeții sunt cei care vor da, fără îndoială, semnalul revoluției, crezând că salvează Rusia. Dar, după revoluția burgheză, vom cădea imediat în revoluția muncitorească și apoi în cea țărănească. Și va începe apoi o îngrozitoare anarhie, o interminabilă anarhie... zece ani de anarhie! Ne vom întoarce la epoca lui Pugaciov, dacă nu mai rău!”.

Au fost cuvinte profetice, deoarece acea zi prezisă de Putilov a venit mult mai repede decât s-ar fi crezut, anume la 2/14 martie 1917, când țarul Nicolae al II-lea a abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință, primul Guvern Provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul Justiției.

Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie 1917, Guvernul Provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”, aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor. Însuși Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea „dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea de state independente”.

Înlăturarea de la putere a dinastiei Romanovilor, în urma revoluției din februarie 1917 și instaurarea unui Guvern Provizoriu care a funcționat aproape opt luni – de pe 27 februarie / 12 martie și până pe 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 – a produs un val de speranțe, în Rusia ca și în întreaga lume, în ideea că în acea veritabilă închisoare a popoarelor se va instaura, pentru prima oară în istoria ei milenară, un regim al democrației liberale. Și, într-adevăr, Guvernul Provizoriu a promovat democrația și libertatea în Rusia: toți cetățenii au devenit egali în fața legii; libertatea deplină – religioasă, de exprimare, a presei, a adunărilor, a uniunilor și a grevelor – a devenit o realitate, minoritățile etnice, în afară de drepturi egale, au obținut autonomie, iar Polonia a fost declarată independentă.

Guvernul Provizoriu s-a dovedit a fi însă extrem de fragil, autoritatea fiindu-i mereu contestată de un alt pol al puterii, reprezentat de Sovietul deputaților muncitorilor și soldaților din Petrograd. În speranța stăpânirii curentului anarhic care lua o amploare tot mai mare în Rusia, una din primele măsuri ale Guvernului Provizoriu a fost modificarea, la 5/18 martie 1917, a unor prevederi din Decretul privind regulamentul de ordine internă pentru democratizarea armatei. În aparență, decretul era cât se poate de inofensiv: acesta anula doar titlurile cu care soldații trebuiau să se adreseze ofițerilor, interzicea tutuirea soldaților de către șefii lor și abroga o serie de restricții nesemnificative, impuse soldaților de către vechiul regulament, cum ar fi interdicția de a fuma în stradă, de a frecventa cluburile și reuniunile politice etc.


În realitate însă, modificările regulamentului respectiv au fost interpretate de soldați după bunul lor plac, exercitând o influență anarhizantă asupra disciplinei în armata rusă, în măsura în care soldații nu mai erau supuși constrângerilor și nu mai riscau nicio sancțiune. Anume această ordonanță, afirma pe bună dreptate jurnalistul și analistul politic Pamfil Șeicaru, s-a aflat la baza descompunerii bruște a armatei rusești: „Ei (soldații ruși.- n.n.) nu mai voiau nimic altceva decât să se întoarcă acasă și să ia parte la distribuirea pământurilor. Cine ar fi putut, începând din acea clipă, să împiedice dezertarea în masă a soldaților? Încă din primele zile, ofițerii fuseseră declarați dușmani ai revoluției, conspiratori ce urmau restaurarea monarhiei. În numeroase localități, au fost torturați sau uciși”.

Planul diabolic elaborat de liderul bolșevic urmărea înfrângerea militară a Rusiei

Aflat în acea perioadă la Zürich, V.I. Lenin a sesizat imediat esența momentului, prin prisma unui autentic revoluționar de profesie, apreciind existența celor două centre ale puterii drept o ocazie unică pentru grupul său de bolșevici. În opinia lui, Sovietul deputaților muncitorilor și soldaților din Petrograd reprezenta prototipul viitoarei dictaturi a proletariatului, în timp ce Guvernul Provizoriu, ca promotor al principiilor puterii populare burghezo-democratice, devine ținta atacurilor sale furibunde. În una din luările sale de cuvânt înainte de a pleca de la Zürich, Lenin a declarat cu vădită satisfacție că în Rusia începe „transformarea războiului imperialist în război civil”: „În clipa de față parcurgem o fază de tranziție de la primul stadiu al revoluției la cel de-al doilea stadiu al ei, de la răzvrătirea împotriva țarismului la revolta împotriva burgheziei”. Planul diabolic elaborat de liderul bolșevic urmărea înfrângerea militară a Rusiei, declanșarea războiului civil, cucerirea puterii de către bolșevici, culminând cu declanșarea revoluției mondiale.

Ajunși la putere la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, bolșevicii, cu Lenin în frunte, au trebuit să-și plătească datoriile, aceasta presupunând acceptarea înfrângerii naționale. Decretele lui Lenin din noiembrie asupra păcii și asupra pământului au produs efectul scontat în privința dezintegrării a ceea ce mai rămăsese din armata rusă, căci soldații, în marea lor majoritate țărani, au plecat din orașele-garnizoană spre satele lor pentru a-și revendica loturile de pământ.

În continuarea achitării acelorași datorii, Lenin a acceptat începerea negocierilor cu germanii la Brest-Litovsk, cu intenția de a obține o pace „fără anexiuni și reparații”. În pofida protestului energic al Puterilor Antantei adresat Rusiei pentru hotărârea acesteia de a încheia pacea separată cu Germania, reamintindu-i angajamentele asumate prin tratatul de la Londra din 5 septembrie 1914, Lenin a insistat asupra ratificării „acestui tratat dificil și rușinos”, argumentând că „trebuie să ne consolidăm; or, pentru aceasta avem nevoie de timp": ,,Trebuie să sugrumăm definitiv burghezia, iar pentru aceasta trebuie să avem amândouă mâinile libere. După ce vom fi făcut acest lucru, amândouă mâinile ne vor fi libere și atunci vom putea duce un război revoluționar împotriva imperialismului internațional".

Așteptând cu înfrigurare „ca proletariatul internațional socialist să ne ajute să declanșăm o a doua revoluție socialistă la scară mondială” (Lenin), Rusia Sovietică a semnat, la 20 februarie / 5 martie 1918, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia. Tratatul punea capăt stării de război între părți și preciza, totodată, frontierele Rusiei. Astfel, Rusia renunța la Polonia, Lituania, Curlanda și evacua Letonia și Estonia; ea recunoștea independența Ucrainei și Finlandei, ceda Imperiului Otoman Karsul, Batumul și Ardahanul. În plus, se angaja să plătească o indemnizație de război de 6 milioane mărci-aur și să asigure livrarea de cereale Austro-Ungariei. Rusia ieșea din Primul Război Mondial pierzând 26% din totalul populației și 27% din terenul arabil.

În 1918, Puterile Antantei au rupt relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și au instituit blocada împotriva acesteia

În semn de protest față de Tratatul de la Brest-Litovsk, la 18 martie 1918 Puterile Antantei au rupt relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și au instituit blocada împotriva acesteia.

Lenin era însă dispus să plătească nu numai pentru sprijinul din trecut, ci și pentru cel prezent. Astfel, după încheierea păcii de la Brest-Litovsk, contele Mirbach a fost numit ambasador german în Rusia. Din mesajele sale transmise Kaiserului aflăm despre acest sprijin: „Aș fi recunoscător dacă aș primi instrucțiuni legate de următoarele întrebări: este oare justificată din punctul nostru de vedere folosirea acestor sume uriașe? În cazul căderii bolșevicilor, care curent va fi susținut în continuare?”. Ca răspuns, ministrul Afacerilor Externe, Kühlman, îi scrie: „Dacă sunt încă necesari bani, telegrafiați-ne câți”.

În așa mod, pentru Rusia țaristă, Primul Război Mondial a avut consecințe dezastruoase, soldându-se cu milioane de jertfe umane, cu înlăturarea de la putere a dinastiei Romanovilor, cu două revoluții consecutive pe parcursul unui singur an – 1917, cu proclamarea primului stat socialist din lumea contemporană, care și-a fixat ca obiectiv major „lichidarea oricărei exploatări a omului de către om, înlăturarea deplină a împărțirii societății în clase, anihilarea fără milă a exploatatorilor, întronarea organizării socialiste a societății”.

Așa cum bolșevicii lui Lenin intenționau să impună comunismul nu numai în Republica Sovietelor de Deputați ai Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor din Rusia, ci și în toate țările lumii, prin export de revoluție, acest lucru a dus inevitabil la izolarea Rusiei pe plan internațional, respectiv la deraierea acesteia de la mersul firesc al istoriei pe o perioadă de peste 70 de ani.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL