Micile Surori ale Săracilor amenință cu închiderea centrelor, după ce Franța le permite refuzul „ajutorului pentru a muri” doar unde există alternative locale

Instituțiile catolice din Franța se confruntă cu o situație tot mai dificilă după adoptarea noii legi privind ajutorul pentru a muri. Aceste centre pot refuza practicarea procedurii, însă doar cu respectarea unei condiții esențiale, care le limitează libertatea de decizie la nivel local.

În luna iulie, congregația Micile Surori ale Săracilor a anunțat că ar putea ajunge să închidă unele dintre centrele sale dacă legea ar obliga instituțiile pe care le administrează să accepte ajutorul pentru a muri. Pentru această congregație, problema ține de principiile sale și de identitatea misiunii asumate. Instituțiile sale oferă cazare, îngrijire și sprijin persoanelor vârstnice. Ele insistă că misiunea lor se bazează pe ideea că viața umană trebuie protejată indiferent de vârstă, de starea de sănătate sau de nivelul de autonomie al unei persoane.

Din acest motiv, acceptarea unei proceduri care are ca scop provocarea morții intră în conflict frontal cu valorile acestor instituții. Se ajunge la o contradicție între legea civilă și convingerile religioase și morale ale organizațiilor catolice.

Pe 14 august, Consiliul Constituțional din Franța a analizat legea, după depunerea a cinci sesizări împotriva ei. Una dintre principalele întrebări puse în discuție a fost dacă o instituție privată poate refuza, ca organizație, să practice ajutorul pentru a muri și în ce condiții poate face acest lucru.

Răspunsul a fost afirmativ.

Instituțiile private pot refuza procedura, însă Consiliul Constituțional a stabilit o condiție clară: în aceeași zonă trebuie să existe alte structuri care oferă ajutor pentru a muri. Asta înseamnă că un centru catolic poate spune că nu acceptă procedura, dar pacientul trebuie să aibă o altă opțiune în apropiere. În lipsa unei alternative, dreptul instituției de a refuza devine discutabil și poate fi contestat.

Aici apare principala problemă. Imaginează-ți un centru pentru persoane vârstnice administrat de o organizație catolică, aflat într-o zonă rurală izolată. Centrul refuză ajutorul pentru a muri din motive religioase și morale. Dacă în apropiere există un alt spital sau un alt centru care oferă această procedură, pacientul poate fi îndrumat către acea unitate, iar conflictul pare limitat. Dar dacă nu există nicio alternativă locală, situația devine mult mai complicată și tensionată.

Într-un astfel de caz, instituția nu poate invoca pur și simplu dreptul de refuz fără ca autoritățile să analizeze situația concretă. De aici pot apărea conflicte între administrațiile locale și aceste centre, dar și procese în instanță pentru a stabili dacă există sau nu o „alternativă reală” la nivel teritorial.

Legea recunoaște explicit dreptul la obiecție de conștiință profesioniștilor din domeniul sănătății. Un medic, o asistentă medicală sau un îngrijitor poate refuza să participe la o procedură de ajutor pentru a muri. Situația este însă diferită pentru instituții, unde dreptul de refuz este limitat și condiționat de prezența altor structuri în zonă.

În timpul dezbaterilor parlamentare, mai multe amendamente au propus ca instituțiile să primească un drept de refuz fără condiții, un fel de libertate deplină de conștiință la nivel instituțional. Parlamentul le-a respins. Argumentul major a fost că o instituție nu poate avea, din punct de vedere juridic, o „conștiință” proprie, astfel încât obiecția de conștiință să poată fi recunoscută nelimitat.

Consiliul Constituțional a acceptat totuși un drept limitat pentru instituțiile private, dar numai cu condiția existenței unei alternative locale pentru pacienți. Astfel se încearcă un echilibru între libertatea organizațiilor și dreptul persoanelor de a accesa procedura prevăzută de lege.

Înainte de decizia Consiliului Constituțional, aproape 150 de responsabili ai unor instituții sanitare și medico-sociale de inspirație creștină și-au exprimat public îngrijorarea. Ei au avertizat că noua lege le poate afecta grav activitatea, le poate modifica identitatea și modul în care se raportează la pacientul aflat la finalul vieții.

Problema este cu atât mai importantă cu cât multe dintre aceste instituții au contribuit decisiv la dezvoltarea îngrijirilor paliative în Franța. Îngrijirea paliativă are ca obiectiv reducerea durerii și suferinței unei persoane cu o boală gravă, oferindu-i în același timp sprijin uman, psihologic și spiritual până la finalul vieții. Orientarea lor este de a însoți, nu de a grăbi deznodământul.

Franța are o populație tot mai îmbătrânită, iar nevoia de servicii pentru persoanele vârstnice crește de la an la an. În acest context, unele instituții se gândesc deja la închiderea unor centre, considerând că nu își mai pot desfășura misiunea în actualul cadru legal. Altele iau în calcul acțiuni în instanțele administrative. Aceste instituții ar putea contesta de la caz la caz decizia autorităților privind existența unei alternative locale, invocând particularitățile fiecărei regiuni.

Unele organizații vorbesc chiar despre o formă de rezistență instituțională față de noua lege, o opoziție de durată, care ar putea reconfigura peisajul serviciilor medico-sociale din anumite zone.

Decizia Consiliului Constituțional nu închide disputa. Ea doar clarifică faptul că instituțiile private pot refuza ajutorul pentru a muri, dar numai dacă pacientul are o alternativă în apropiere. Acum, situația poate fi analizată diferit de la un centru la altul și de la o regiune la alta, în funcție de numărul de unități medicale disponibile și de distribuția lor geografică. Pentru instituțiile catolice, problema rămâne una de principiu: ele consideră că misiunea lor este să îngrijească și să însoțească oamenii până la sfârșitul vieții, fără să provoace moartea.

Pentru autorități apare însă o altă întrebare delicată: cum poate fi respectat dreptul unei persoane care solicită ajutor pentru a muri dacă instituția în care se află refuză procedura? Această întrebare poate ajunge repetat în instanță, mai ales în zonele în care există puține servicii medicale și sociale, unde distanțele sunt mari și resursele limitate.

Franța a adoptat în iulie 2026 o lege care introduce un drept la „ajutor pentru a muri” pentru anumite persoane grav bolnave. Legea se adresează adulților care suferă de o afecțiune gravă și incurabilă și care își exprimă în mod clar dorința de a beneficia de această procedură. Accesul este supus unor condiții stricte, stabilite pentru a evita abuzurile și pentru a verifica autenticitatea cererii.

Prin „ajutor pentru a muri”, legea se referă la o procedură prin care o persoană care îndeplinește criteriile legale poate primi sprijin medical pentru a își încheia viața. Conceptul include forme de sinucidere asistată și, în anumite situații prevăzute de lege, eutanasie. Este importantă diferența față de îngrijirea paliativă. Îngrijirea paliativă are ca scop reducerea durerii și a suferinței și oferirea de sprijin pacientului în perioada de sfârșit a vieții. Ajutorul pentru a muri urmărește însă încheierea vieții la cererea pacientului, în condițiile stabilite de lege, schimbând rolul echipei medicale.

Noua lege se înscrie într-o dezbatere începută în Franța cu mulți ani în urmă, despre drepturile persoanelor aflate la sfârșitul vieții și despre gradul lor de autonomie. Până acum, legislația franceză permitea anumite forme de sedare profundă și continuă până la deces, dar nu oferea un drept general la ajutor pentru a muri. Legea adoptată în 2026 marchează astfel o schimbare importantă de paradigmă. În același timp, profesioniștii din domeniul medical păstrează dreptul să refuze participarea la procedură din motive de conștiință.

Aici se află miezul conflictului cu instituțiile catolice. Acestea susțin că misiunea lor este să îngrijească și să însoțească pacientul până la sfârșitul vieții, dar nu să contribuie la provocarea morții. Decizia Consiliului Constituțional din 14 august 2026 le permite instituțiilor private să refuze procedura, însă impune condiția existenței unei alte structuri care oferă ajutor pentru a muri în aceeași zonă. În practică, tensiunea dintre dreptul pacienților, convingerile religioase și organizarea serviciilor medicale rămâne deschisă și va continua probabil să alimenteze dezbaterea publică în anii următori.