Editorial // Tu vrei două? Două mere?! Și să le mănânci la școală?!?

Au rămas zile numărate până la începutul noului an școlar și, ca un deja vu pentru sfârșitul lunii august, în buletinele de știri de la TV și în paginile de ziare își fac tot mai insistent loc reportajele cu un generic nițel ciudat: „Cât ne costă să trimitem copilul la școală?”. Ciudat, măcar și pentru simplul fapt că în Republica Moldova învățământul e declarat în continuare gratuit. Deși realitatea de mult spune altceva.

Și ne vorbește această realitate nu doar despre elementarele caiete și pixuri, pe care părinții le-au cumpărat în toate timpurile pentru odraslele lor studioase. Când discuți cu părinții elevilor de azi, afli că necesitățile școlilor moldovenești - mai ales ale instituțiilor preuniversitare din orașe și, mai ales, ale celor din Chișinău - sunt aidoma bravului Făt-Frumos din poveste: cresc într-o zi cât salariile într-un an...

Contribuția „decentă” - 100 de lei per elev/părinte

„Ai timp să faci experimente pe copiii tăi? Până schimbăm noi sistemul, ei vor crește și vor absolvi școala, dar vor avea de suferit totodată!…”, spune iritată EA. „Înțeleg, dar nici 3 000 de lei pentru ziua de naștere a învățătoarei nu mi se pare normal”, răspunde la fel de iritat EL și spiritele sunt la limită. Nu e o scenă dintr-o piesă de teatru social - este doar o parte din discuția purtată, acum niște seri, în casa unor buni prieteni de-ai mei, care își pregătesc băiatul pentru clasa întâia.

Dialoguri similare în casa lor (dar și în alte case) am auzit și în august 2012, când pentru prima dată la școală le mergea fiica, și pe parcursul anului de studii. Ba că trebuie de cumpărat laminat pentru a schimba podeaua din clasă. Ba că profesoara vrea un anume fel de draperii. Ba că e nevoie de un televizor cât jumate de perete, pentru a facilita procesul didactic (în ce mod anume îl va facilita, nu am înțeles).

„Apogeul” relației financiare părinți-școală sunt sărbătorile: de la diversele matinee tematice la care, dacă nu ai bani pentru rochia sau costumul de un anumit „nivel”, copilul tău nu mai primește rolul dorit, până la zilele de naștere ale învățătorilor. Contribuția „decentă”, potrivit prietenilor mei, este de 100 de lei per elev/părinte. Și aceasta, susțin ei, ar fi o sumă infimă, prin liceele din centrul capitalei ori cele mai cu renume cadourile fiind mult mai solide. Dacă te împotrivești și nu dai, devii un pária și pentru majoritatea părinților care „vor să fie bine”, și pentru profesori, care de asemenea „vor să (le) fie bine”, și printre colegii de clasă ai copilului tău. Căci clasa trebuie să cunoască cine se face vinovat de faptul că „nu este bine”…

Traumele pot fi și benefice

Cu asemenea „economie de piață” n-ar mai trebui să ne mire „comercializarea” BAC-ului. Dimpotrivă, privit din această perspectivă, bacalaureatul vine ca o „încununare logică” a celor 12 ani de „business reciproc avantajos”. E adevărat că una dintre părțile implicate în proces rămâne și fără banii investiți, și fără venitul planificat (cunoștințe), dar asta o înțelege mai târziu. Pe moment însă, chiar dacă știe că se află în baltă, preferă să rămână acolo - pentru că e cald și confortabil.

Dar va veni și ziua când va trebui să decidem: ori lăsăm balta să ne înghită cu totul, ori ieșim din ea, fie și cu prețul unor traume dureroase. Sesiunea de bacalaureat din acest an a arătat că traumele pot fi benefice. Iar ministra Maia Sandu a demonstrat că e suficient de puternică încât, așa cum a făcut cu copiatul la examene, să declare război și practicii de a extorca, pe căi mai mult sau mai puțin legale, bani de la părinții care au copii la școală. Știm, resursele bugetare sunt insuficiente pentru buna funcționare a școlilor noastre. Dar nici ciudatele, deseori, achiziții pentru care sunt puși la cheltuială părinții nu fac dovadă de normalitate. Una e taxa de admitere la liceu (îi poți motiva necesitatea, la o adică), alta este televizorul cât peretele...

Oricât de puternică și hotărâtă ar fi Maia Sandu însă, ea nu va reuși dacă nu-și vor revizui atitudinea și părinții. Dacă ei nu vor începe să spună și „nu” la solicitările exagerate care vin, direct sau aluziv, de la cei a căror misiune e să educe copiii la grădiniță, școală, liceu. Așa cum face, bunăoară, Diana Guja, o tânără chișinăuiană care spune „nu” și care nu se jenează să recunoască acest lucru pe blogul său, http://alobebe.wordpress.com. „Eu m-am ciocnit recent de o decizie total idioată a părinților (sau poate doar a unui singur) și a învățătoarei copilului meu, care implică niște cheltuieli. Eu bani nu voi da. De aceea că nu sunt de acord. De aceea că nu vreau. De aceea că sunt zgârcită. Majoritatea părinților au dat. Cu câți am vorbit, nu sunt de acord cu această cheltuială. Nimeni însă nu s-a pronunțat…”.

Poate că e timpul să ne pronunțăm? Și să acționăm. Nu de alta, dar celebra poezie a lui Grigore Vieru, pe care am recitat-o cu toții fiind elevi, va deveni o enigmă pentru noile generații. Pentru că ei nu vor înțelege cum să mergi la școală cu doar două mere, când mai trebuie de cumpărat televizor, draperii și de schimbat podeaua!..

Prietenii tăi merită să știe ASTA!