Cazimir Țino // Ziua Națională a României și metamorfozele ei

Sine ira et studio

Este 1 decembrie, Ziua națională a României. Precedată de o altă sărbătoare legală – și importantă pentru români, cel puțin pentru cei creștini: Sfântul apostol Andrei. Să le luăm pe rând: Pe 30 noiembrie pe stil nou (calendarul gregorian, îndreptat printr-o decizie pan-ortodoxă de la Constantinopol din 1923), bisericile creștine – atât în Răsărit, cât și în Apus – îl prăznuiesc pe Sfântul apostol Andrei, frate cu Sfântul apostol Petru și cel dintâi chemat la slujire dintre cei 12 apostoli ai Mântuitorului.

De ce este însă Sf. Andrei atât de important pentru noi, românii? Se știe că, spre deosebire de celelalte popoare din jurul nostru care au adoptat creștinismul – cel puțin oficial – la o dată certă anume, noi românii nu avem un astfel de eveniment bine stabilit cronologic. Explicația este una simplă: poporul român, în devenirea etnogenezei sale, s-a născut creștin. Căci românii ultimului mileniu sunt iterația modernă a proto-românilor, ei înșiși rezultatul simbiozei daco-romane. Ori, încă din timpul geto-dacilor, zonele din dreapta și de la stânga Dunării de Jos au fost atinse direct de propovăduirea personală a Sfântului Andrei. Având în vedere că acesta a fost martirizat la Patras în anul 60 A.D., rezultă că propovăduirea sa pe țărmul de vest al Mării Negre s-a desfășurat atât în Imperiul Roman (Dobrogea fusese cucerită în anul 28 a.Chr.) cât și în Dacia (cucerită de romani abia în 106 A.D.). Cu alte cuvinte, Andrei fiul lui Iona a predicat și a botezat de-a lungul mării și a Dunării, în Dobrogea actuală, în estul Munteniei (Bărăgan) și în sudul Moldovei, între Siret și Nistru.

Faptul că este declarat din aceste motive protector al românilor nu trebuie să ne mire, nefiind o situație singulară în Europa. Și alte țări și-l revendică drept patron și, unele, chiar încreștinător al popoarelor respective. Este cazul unor țări precum Scoția, Georgia, Ucraina, Grecia, Cipru, Rusia, chiar și Barbados. În România, ziua Sf. Andrei este, începând cu 2012, sărbătoare legală.

În privința Zilei Naționale, însă, lucrurile sunt ceva mai complexe. Prima zi națională a României a fost 24 ianuarie, sărbătorită ca atare între 1860 și 1866. Propusă de prim-ministrul de atunci, Mihail Kogălniceanu, domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aceasta marca data „Micii Uniri”, cea dintre Principatele române Muntenia și Moldova, la 1859. Începând din 2016, ziua de 24 ianuarie este sărbătoare legală (zi nelucrătoare).

În 1866, odată cu modernizarea Statului Român, Ziua Națională devine ziua de 10 mai. Aceasta a avut – și are în continuare – o triplă semnificație:

a)Este ziua Dinastiei Române, cea care a reașezat România în concertul națiunilor europene civilizate și dezvoltate. Într-adevăr, după abdicarea lui Cuza și alegerea noului domnitor, Carol I, acesta din urmă intrând în București la 10 mai 1866, a depus jurământul în fața Adunării reprezentative a țării ca prim domn ereditar al României, întemeietor de Stat modern și de Dinastie.

b)Este ziua Independenței României. La 10 mai 1877, Carol I a sancționat și promulgat Declarația de Independență citită cu o zi în urmă de Kogălniceanu în Parlament. Conform Constituției de atunci (cea din 1866), Legea producea efecte juridice doar odată cu sancțiunea sa prin semnătura monarhului. Fără această sancțiune – și, deci, fără intrarea ei în vigoare – Declarația de Independență a lui Kogălniceanu ar fi rămas, legal, cel mult o declarație politică, fără consecințe de drept.

c)Este ziua înălțării României de la rangul de Principat la cel de Regat, ca și celelalte state europene ale vremii (pe atunci republicile erau o raritate exotică...) Deși Legea de înălțare a țării la rangul de Regat fusese deja dată la 26 martie, totuși Carol I a fost încoronat la 10 mai 1881. Cu acest act politic, România devenea pe deplin egală oricărei alte națiuni europene.

Totul a mers bine și frumos până în 1947, când la 30 decembrie comuniștii locali aduși la putere de bolșevicii ruși ne-au alungat monarhul, pe M.S. Regele Mihai I. Așa încât, din 1948 și până în 1989, ni s-a impus o sărbătoare falsă, garnisită cu manifestări megalomanice de tip nord-coreean: 23 august. Dată la care România s-a alăturat Puterilor Aliate, contra Axei. Tot la inițiativa și sub comanda Regelui Mihai. Doar că pentru comuniști, care aveau oroare de monarhie și de tot ce era nobil, 23 august a fost numită pompos „Ziua Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste”, înfăptuite, chipurile, de Partidul Comunist Român. Care partid, format majoritar din alogeni, abia de număra la acea dată 850 de membri!

După revolta anti-comunistă din 16-22 decembrie 1989, s-a pus din nou problema schimbării Zilei naționale. Firesc ar fi fost ca firul istoriei să fie reînodat exact de acolo de unde ni-l rupseseră tancurile sovietice în 1944. Dar cum Revoluția fusese confiscată, începând cu seara lui 22 decembrie, de eșalonul doi de activiști și securiști, aceștia au propus diverse date, numai 10 mai nu. Prea le aducea aminte de Rege, de democrație, de respectul legalității – valori de care stânga extremă are o oroare funciară, oriunde în lume. Partidele istorice de atunci (PNȚ- c.d., PNL, PSDR) au propus revenirea firească la sărbătoarea de 10 mai. Dar ele nu aveau majoritatea în parlamentul de atunci (CPUN).

Pe acest fond, neocomuniștii lui Ion Iliescu au impus alegerea datei de 1 decembrie ca Zi națională a României. Aceasta aniversează Unirea, în 1918, a Transilvaniei, Banatului (de Est), Crișanei (de Est) și Maramureșului (de Sud) cu Regatul României, în cadrul mai larg al Marii Uniri. Zi de importanță covârșitoare, fără nicio îndoială, în istoria țării și a neamului nostru. Dar, în același cadru larg al Marii Uniri de la 1918, mai există două date de aceeași importanță istorică: 27 martie (unirea Basarabiei cu Țara) și 28 noiembrie (unirea Bucovinei cu Țara). Mai mult, semnalul și primul act unificator a fost început de românii basarabeni, în martie. Iată de ce toate aceste trei date astrale trebuie să stea la egalitate, ca și provinciile ce s-au reunit atunci, ca și românii din ele. Este nedrept ca un act – altminteri magistral, cel de la Alba Iulia – să fie ridicat la rangul de Zi Națională, iar celelalte două, de importanță absolut egală, abia să fie pomenite, mai mult de Biserică și de societatea academică. Este, volens-nolens, o discriminare – neintenționată, desigur – la adresa basarabenilor și a bucovinenilor. Și așa ceva nu e în regulă.

Mai mult decât atât, marea majoritate a țărilor lumii și-au ales drept Zi Națională ziua independenței lor, ori a datei când și-au câștigat libertatea. Cu atât mai mult cu cât neatârnarea noastră ne-am câștigat-o noi înșine, pe câmpul de luptă al Războiului de Independență de la 1877-1878. Astăzi, din aproape 200 de state ale lumii, 177 au drept Zi Națională ziua independenței lor. De la Statele Unite (4 iulie 1776) și până la micuța Republică Moldova (27 august 1991), oricât de discutabilă ar fi independența acesteia din urmă.

În plus, mai există și o serioasă problemă meteorologică. Aproape de fiecare dată de 1 decembrie ba burnițează, ba e ceață, ba e ger de crapă pietrele. Ca atare, la parada militară, toți stau zgribuliți și ca pe ace, uneori aparatele de zbor nu se pot ridica de la sol, alteori mai toți sunt murați de ploaie și cu fețe triste. Este felul Lui de a ne face cu degetul pentru că nu am procedat corect. 1 Decembrie trebuie păstrată ca sărbătoare legală. Alături de ea, 27 martie și 28 noiembrie. Dar peste toate acestea, adevărata sărbătoare a tuturor a fost și ne va rămâne în suflete ziua de 10 mai.

Iar cireașa de pe tort este că aceeași zi de 10 mai este și sărbătorea de căpătâi a aromânilor (macedoromânilor), acești bravi supraviețuitori ai romanității balcanice. Semnificația? Pe 10 mai 1905, sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea (1876 – 1909), cel înfrânt de români în Războiul de Independență, a dat o iradea (decret) printr-un anunț public, prin care aromânii erau recunoscuți ca națiune aparte pe tot cuprinsul Imperiului Otoman – așa-numitul Ulah milleti. Iată, deci, o adevărată sărbătoare națională, atât pentru românii nord-dunăreni cât și pentru cei balcanici, simbolizând și independența noastră ca națiune cu drepturi depline, și recunoașterea oficială a romanității sud-dunărene. O sărbătoare care nu face diferențieri, ci ne ține pe toți „uniți în cuget și-n simțiri”.