11:49:50 08.10.2024
Stiri

Cazimir Țino // Dragonul chinez - revendicările (I)

Actualitate 01.11.2023 09:14 Vizualizări3556 Autor: Cazimir Țino
Cazimir Țino // Dragonul chinez - revendicările (I)


Sine ira et studio

În prezent, în lume există cu adevărat doar două super-puteri: campionul, SUA, și challengerul, China (RPC). Sub ele, pe o imaginară scală a puterii din punct de vedere geopolitic, sunt alte două: Rusia, care în 1991 a decăzut din rangul de putere mondială rămânând doar una regională – și care își cântă acum cântecul de lebădă - și Europa. Aceasta din urmă înseamnă ceea ce odinioară se numeau marile puteri europene: Marea Britanie, Franța (ambele, puteri nucleare și membre permanente ale Consiliului de Securitate), Germania și Italia. Acesta este primul cerc de putere european. Al doilea cerc este cel reprezentat de Uniunea Europeană ca întreg, organizație sui generis care a înlocuit fosta Comunitate Europeană în 1993 (Tratatul de la Maestricht). În fine, al treilea cerc este cel desenat, dincolo de limitele UE, de Spațiul Economic European și de Țările Europene Asociate. Toate acestea formează ceea ce, destul de convențional, numim Europa în sens larg. Este un colos economic și o redutabilă forță culturală și civilizațională. Dar în ceea ce privește, ca întreg, greutatea sa politică și forța militară, mai are mult drum de parcurs, pentru a deveni un al treilea actor global – alături de America și China. De fapt este pe undeva pe la jumătatea drumului. Paradoxal, înaintarea sa spre ținta devenirii unei puteri globale înseamnă și federalizarea, și centralizarea sa. Adică exact ceea ce le repugnă celor etichetați ca suveraniști. Dar asta, desigur, este o altă poveste. Și mai există firește și alte puteri regionale: Israel, Turcia, Iran, Arabia Saudită și Egipt, în Orientul Apropiat; India și Pakistanul, ambele puteri nucleare, Japonia și Coreea de Sud, Australia, Canada – și lista ar putea continua, în funcție de definiția unei „puteri regionale”.

China și-a început ascensiunea ca putere globală (ca să nu spunem ca pericol global, dacă avem în vedere triplul ei statut: de putere nucleară, de membră permanentă a Consiliului de Securitate și de dictatură comunistă) odată cu victoria parțială a partidului comunist chinez în urma războiului civil, în 1949/1950. La 24 octombrie 1951, China comunistă anexa Tibetul. În 1953 începea industrializarea forțată a țării, prin politica „planurilor cincinale”. La 20 ianuarie 1955, Beijingul ocupa Insulele Yijiangshan de la China liberă (Taiwan). În martie 1959, Beijingul înăbușea în sânge revolta Tibetului pentru recâștigarea independenței. Consecințele au fost întărirea puterii centrale chineze în Lhasa (capitala Tibetului), emigrarea șefului Statului Tibetan, Dalai Lama, în India și dizolvarea de către comuniștii chinezi a Consiliului Guvernamental al Tibetului, așa-numitul Kashag. Tot în 1959 începe și Marea Foamete, care va duce în decurs de trei ani la peste 40 de milioane de victime. Un deja-vu în mai toate regimurile comuniste...

La 16 aprilie 1960, se produce o ruptură de fond între conducerile comuniste de la Moscova și Beijing. Acest fapt va marca, la intensități diferite, relațiile sino-sovietice vreme de 30 de ani – până în 1990. La 16 octombrie 1964, Guvernul chinez testa prima sa bombă nucleară, la Lop Nur, în Uiguria. Beijingul intra astfel în clubul Puterilor Nucleare. Pe 24 aprilie 1970, China își lansa primul ei satelit geostaționar.

Anii ’70 aduc însă adevărata ascensiune a RPC pe podiumul puterilor globale emergente. Ruptura ruso-chineză din 1960, adâncită în anii următori, nu putea lăsa indiferentă o țară ca SUA, care reprezenta stindardul libertății și democrației pentru lumea liberă. Aceasta era angajată, ca și aliații din NATO, contra Uniunii Sovietice, în special, și a comunismului, în general. Așa încât exploatarea faliei sino-ruse devenea o chestiune strategică pentru Washington. Henry Kissinger, un diplomat și strateg gigantesc, era pe atunci consilier de securitate la Casa Albă. El este cel care a rafinat politica de containment (izolare, îngrădire) a URSS față de restul lumii. Iar fronda comuniștilor chinezi față de vechii lor tovarăși de idei se potrivea ca o mănușă acestei abordări antisovietice. În iulie 1971, Kissinger face o vizită, în secret, în China, urmată de alta în octombrie 1971. În discuțiile cu premierul chinez Zhou Enlai, cei doi au abordat două subiecte speciale: statutul Taiwanului și reprezentarea diplomatică a Beijingului la ONU. (Trebuie spus că Republica China – Taiwanul – era membru fondator al ONU încă din 1945 și își ocupa locul legitim inclusiv în Consiliul de Securitate. Situație de neacceptat pentru China comunistă, după 1949). Discuțiile au dus la o reapropiere între Washington și Beijing și la o aliniere strategică americano-chineză, antisovietică. Cireașa de pe tort – în fapt, „cadoul” făcut de Washington pentru acceptul Chinei de colaborare antirusă – a fost admiterea Chinei comuniste în Națiunile Unite și mai ales în Consiliul de Securitate. Nu împreună cu Taiwanul, ci înlocuind Taipeiul cu Beijingul! China înțelesese că nu putea încă lupta pe două fronturi – și cu Rusia, și cu America – și în consecință a decis să le rezolve pe rând. Iar America, pragmatică (Kissinger era un mare reprezentant al curentului Realpolitik) înțelegea la rându-i că Rusia, pentru a fi îngenuncheată, trebuia să fie izolată și încolțită. Ceea ce, măcar geografic, nu se putea face fără China. Desigur, Washingtonul nu întrevedea atunci ce șarpe va crește la sân... La 27 februarie 1972, președintele Nixon efectua o vizită istorică în China. Aceasta se încheia apoteotic cu semnarea Declarației de la Shanghai, care normaliza relațiile dintre cele două țări – spre disperarea Moscovei – și prin care SUA „luau act” că există, de ambele părți ale Strâmtorii Taiwan, o singură Chină. Nu era clar însă care era cea legitimă și care cea uzurpatoare...

La 19 ianuarie 1974, China ocupă, manu militari, Insulele Paracel (revendicate atât de Taiwan, cât și de Vietnam). În decembrie 1978, noul lider chinez Deng Xiaoping inițiază reformele economice de liberalizare, ceea ce va duce la „miracolul economic chinez”. La 1 ianuarie 1979, noua prietenie americano-chineză atinge noi culmi: Washingtonul și Beijingul stabilesc relații diplomatice oficiale. America recunoaște guvernul comunist chinez ca legitim și denunță totodată Tratatul Sino-American de Apărare Mutuală cu Taiwanul. Drept răspuns, China se retrage din Vietnam în martie același an. În 1980 apar și primele Zone Economice Speciale, ceea ce duce, prin dereglementare, la investiții străine directe. La 14 martie 1988, China ocupă militar Reciful Johnson de Sud din Marea Chinei de Sud – revendicate și de Vietnam. La 25 decembrie 1989, prin dispariția URSS-ului, China rămâne singura mare putere comunistă. La 1 iulie 1997, China obține Hong Kongul, fostă colonie britanică. La 7 mai 1999, Ambasada Chinei la Belgrad este bombardată accidental de SUA, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. La 20 decembrie 1999, Beijingul obține Macao, fostă colonie portugheză și ultim teritoriu colonial european în China. Vedem deci că, din 1950 și până acum, China și-a tot rotunjit teritoriul propriu cu achiziții obținute fie prin forță militară, fie prin presiuni diplomatice. Ocupând teritorii străine în disprețul Dreptului internațional sau anulând pur și simplu independența altor state – cazul Tibetului.

Acestea sunt, în linii foarte generale, schimbările care au determinat devenirea Chinei în a doua jumătate a secolului XX. Și fără de care nu pot fi înțelese pretențiile, puterea și jocurile politice pe care China le face azi la nivel global. Este important de înțeles că puterea Chinei nu i-a venit nici din senin, nici peste noapte. Este de fapt drumul cucerit de un partid comunist, cel chinez, în ultima sută de ani: de la Primul Front Unit (dintre comuniști și Kuomintang, în ianuarie 1923) și până la o superputere globală care pune la îndoială atât vechea ordine internațională bazată pe drept, cât și supremația americană. Și care se pregătește, cu inteligență și răbdare, să devină lider mondial. Ceea ce o face, desigur, și mai periculoasă. În acest context, stupida aventură militară rusă în Ucraina și, mai nou, războiul din Orientul Apropiat (unde Israelul, protejatul Americii, este sub atac) nu fac China decât să-și frece mâinile de bucurie, să urmărească atent trăgând toate concluziile și să joace ambiguu pentru epuizarea tuturor adversarilor. Dar despre metamorfozele Chinei în secolul XXI – în episodul următor.


Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
07.10.2024 09:11 Nicolae Negru Nicolae Negru // Alegerile din 20 oct...

04.10.2024 09:07 Nicolae Negru Nicolae Negru // Klimenko, evoluția u...

30.09.2024 09:46 Nicolae Negru Nicolae Negru // Logica rezistenței

Meteo in Moldova

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md