Cazimir Țino // Dragonul chinez - PREMISELE
Sine ira et studio
Menționam în episodul anterior că singura țară care are deja un câștig real de pe urma tulburărilor, crizelor și războaielor actuale este China. Dar ce este China? Să definim, mai întâi, termenii. China reprezintă un spațiu și un popor cu o vechime, cultură și civilizație incontestabile, datând de acum cca. 5 000 de ani (Împăratul Fuxi, aprox. 2900 î.d.Chr.). Dinastiile imperiale chineze s-au succedat până când, la 12 februarie 1912, revoluția Xinhai condusă de Sun Yat-Sen l-a determinat să abdice pe ultimul Împărat, Xuantong (Puyi), și a proclamat republica. (Ba chiar, într-o formă restrânsă, imperiul a subzistat sub același Puyi ca Împărat al Manciuriei/ Manchukuo până la ocupația sovietică din 17 august 1945). Republica a adus cu ea un șir lung de războaie civile, revoluții naționaliste sau comuniste și ocupație străină (japoneză și, parțial, sovietică). În 1927, odată cu masacrarea, la ordinul Generalului Chiang Kai-shek, a comuniștilor și a altor stângiști în Shanghai, alianța inițială între naționaliștii și comuniștii chinezi se rupe. Începe prima fază a războiului civil chinez, terminat de facto pe 1 mai 1950 prin ocuparea insulei Hainan de către forțele comuniste. De jure, cele două guverne chineze: cel legitim național(ist) și cel ilegitim comunist sunt încă în stare de beligeranță. Guvernul legitim este și astăzi retras, temporar, în insula chineză Taiwan, ca reprezentant de drept al Republicii China (libere, necomuniste). Ceea ce dă continui dureri de cap comuniștilor înstăpâniți la Pekin (Beijing).
În sens restrâns, China înseamnă doar acele teritorii din partea central-estică a actualei Republici Populare Chineze (RPC) locuite majoritar de etnia han (chinezii propriu-ziși). Aceștia formează cel mai numeros grup etnic din lume, numărând cca. 18% din întreaga populație a Globului. Sunt, de asemenea, cea mai numeroasă etnie din China continentală (inclusiv din Hong Kong și Macao), ca și din China insulară (Taiwan), cu circa 91,1% din populația acestor teritorii. În total, în lume există peste 1,4 miliarde de chinezi de etnie han. Dintre aceștia, 1 285 000 000 locuiesc în China continentală (comunistă), 22 de milioane în China insulară (liberă), aproape 40 de milioane în Asia de sud-est (țările ASEAN), peste 10 milioane în Occident (Europa, America de Nord, Australia și Noua Zeelandă). Chineza este o limbă din familia lingvistică sino-tibetană, ramura sinitică. Până la regimul ateu comunist (1949/1950), majoritatea chinezilor han erau de religie taoistă, confucianistă și budistă. Astăzi, cei din China continentală sunt cu precădere ireligioși (nu au nicio religie, fără a fi în mod necesar atei asumați). Creștinismul, deși răspândit de peste 1000 de ani (sub forma ereziei nestoriene) a rămas până azi o religie minoritară în China, percepută oarecum ca străină. Și, ca atare, persecutată, mai ales de actualul regim comunist.
Interesantă este situația minorității chineze din Rusia. La ultimul lor recensământ (octombrie – noiembrie 2021) au fost numărați oficial nici 20 000 de chinezi (han, tibetani, uiguri etc.). La recensământul anterior, cel din 2002, aceștia erau aproape 40 000. În mod cert numărul lor este foarte mult subestimat. O recunosc și o seamă de demografi și alți oameni de știință ruși. De exemplu, regretata Jana Antonovna Zayonchkovskaya, cercetător demograf de la Institutul Național de Prognoză Economică de pe lângă Academia Rusă de Științe, care estima numărul chinezilor rezidenți permanenți din Rusia la cca. 400 000 (în 2004!). Cam tot pe atunci, Izvestia dădea cifra de circa 2 milioane, alte surse mass-media rusești vorbind de circa. 3,26 de milioane de chinezi. Alte ziare dădeau chiar între 2 și 5 milioane de chinezi stabiliți în Siberia rusă. Problema numărului exact al acestora rămâne deschisă, câtă vreme datele statistice rusești nu sunt deloc de încredere. Consiliul Taiwanez pentru Afaceri Comunitare de peste Mări oferea – mult mai plauzibil – cifra de 998 000 de chinezi. Asta era însă valabil pentru anul 2004. Un lucru este cert: astăzi putem vorbi cu siguranță nu de zeci de mii, ci de milioane de chinezi care trăiesc de facto în Rusia.
În sens mai larg, China nu înseamnă doar teritoriile locuite de populația han. În cadrul Chinei actuale se regăsesc și regiuni care au fost cândva independente sau care au alte majorități etno-lingvistice decât chinezii propriu-ziși. Avem în vedere, în partea de nord-est a actualei Chine, Manciuria, factice independentă între 1932 – 1945, locuită de manciurieni. Aceștia, o populație de origine tungusă și de religie șamanică, au devenit în timp o minoritate de circa 10 milioane, majoritatea asimilați lingvistic de chinezi (mai există doar câteva mii de vorbitori nativi!). Manciuria de azi (leagăn al ultimei dinastii imperiale chineze Qing) nu beneficiază de niciun fel de autonomie.
În partea de nord și nord-est a Chinei se află Mongolia Interioară (spre deosebire de cea „exterioară”, adică Mongolia independentă, așa cum o știm de pe hărțile politice). Regiune autonomă a RPC este populată de o majoritate han, dar conține și o minoritate importantă de mongoli: 4,3 milioane sau 17,7% din populația provinciei. O altă regiune autonomă, mult mai micuță, este situată în nordul țării, la sud de Mongolia Interioară. Este vorba de Ningxia Hui. Majoritatea locuitorilor sunt tot chinezi, dar există și o minoritate titulară importantă: etnia hui ce formează 38% din populația provinciei. Limba lor maternă este o varietate veche de chineză (mandarină) cu multiple influențe și împrumuturi din arabă și persană. Și sunt, în mare majoritate, musulmani suniți. În partea de nord-vest a Chinei se află regiunea autonomă Uiguria (Xinjiang Uygur). Aici, uigurii de limbă turcică și de religie musulmană sunită încă formează majoritatea populației, mai exact 45% - în opoziție cu chinezii han al căror procent, în continuă creștere, a ajuns la 42,2% (recensământul din 2020). De fapt, Uiguria a ajuns în ultimele decenii o imensă închisoare sub cerul liber, minoritatea uigură fiind supusă, aproape în masă, politicilor comuniste chineze de „reeducare” și presiunilor de deznaționalizare. Urmează în sud-vest vestitul Tibet, independent între 1912 – 1951. Aici populația tibetană, de religie budistă, formează 86% din locuitorii țării. Totuși, în ultimii ani, autoritățile chineze favorizează o migrație masivă a etnicilor han în Tibet. Tibetul independent, condus de Dalai-Lama, a fost ocupat de China comunistă la 6 octombrie 1950 și anexat la 23 mai 1951. Din 1959, odată cu părăsirea forțată a Tibetului de către Dalai-Lama, acesta stabilește și un guvern tibetan în exil (după cum există și un guvern în exil uigur, și unul manciurian). De notat că regiuni întregi din Tibetul istoric, populate majoritar de tibetani, nu se regăsesc în limitele Tibetului autonom de azi, ci în alte provincii ale Chinei: regiunile istorice Amdo și (parțial) Kham. În sfârșit, ultima regiune autonomă a Chinei continentale este Guangxi Zhuang, în sudul țării. Deși majoritari aici sunt tot chinezii han, naționalitatea titulară, zhuang, numără aproape 16 milioane de locuitori, formând 31,4% din populația provinciei. Aceștia vorbesc peste 12 idiomuri tay și au ca religie, în majoritatea lor, moismul, de sorginte animistă.
Într-un sens și mai larg, putem spune că unele facțiuni chineze iredentiste consideră și alte teritorii ca aparținând de drept Chinei. Este vorba aici în primul rând de Mongolia (exterioară), pierdută de chinezi în decembrie 1911 și sovietizată din 1924, apoi de Tuvinia (Tannu-Tuva), pierdută și ea de China tot în decembrie 1911, independentă între 1911 – 1914, ocupată de Rusia țaristă (apoi Albă) între 1914 – 1921, factice independentă între 1921 – 1944, reocupată și anexată în octombrie 1944 și până în ziua de azi de ruși. De altfel, mai toți liderii chinezi din ultima sută de ani și-au afirmat, discret, dar clar, tendințele expansioniste. De la burghezul Sun Yat-Sen la naționalistul Chiang Kai-shek și la comunistul Mao Zedong, toți au vorbit despre pierderi teritoriale ale Chinei datorită „tratatelor inegale” impuse Pekinului și toți au visat „recuperarea” teritoriilor pe care Imperiul Chinez al Dinastiei Qing le stăpânise cândva. Hărțile editate de autorități de stat de la Pekin – ultima chiar din 28 august 2023, publicată de Ministerul Resurselor Naturale – vorbesc pe față despre revendicările chineze. Ceea ce reușește, de fiecare dată, să enerveze mai toți vecinii Chinei. De altfel, China a prins curaj mai ales după integrarea fostei colonii britanice Hong Kong la 1 iulie 1997 și a fostei colonii portugheze Macao la 20 decembrie 1999. Apetitul de supremație al Chinei crește, așadar, precum bulgărele de zăpadă, iar marea ei neîmplinire rămâne încă diferendul asupra suveranității insulei Taiwan. Problema Taiwanului este una dintre cheile de înțelegere a scopurilor și a strategiei chineze pe termen lung. Fără de care mișcările mult mai subtile de azi ale Chinei nu pot fi înțelese.
Dar despre revendicările teritoriale chineze, abordarea problematicii Taiwanului și modularea alianțelor internaționale ale Beijingului în funcție de interesele sale – în episodul următor.
Șeful NATO: Posibilitatea doborârii dronelor care ameninţă Republica Moldova este mai degrabă o chestiune de reglat bilateral, între Bucureşti şi Chişinău
Organizațiile de tineret din R. Moldova pot beneficia de granturi de până la 600 de mii de lei: Programul pentru anul 2025, lansat de MEC
„Săptămâni dificile” din cauza riscurilor asociate aprovizionării cu gaze naturale a regiunii transnistrene, iar Chișinăul caută soluții. Radu Marian: „Asta NU înseamnă că noi trebuie să le plătim tarifele... Să vedem cine va plăti pentru gaze”