Cazimir Țino // INDEPENDENȚA – REALITATE ȘI ILUZII

Sine ira et studio

Independența, în special a unui stat sau teritoriu, este un termen pe cât de des utilizat, pe atât de vag definit în viața de zi cu zi. Pe de o parte, realitatea ne demonstrează că e mai curând o autonomie, în diverse grade de manifestare. Pe de altă parte, unii înțeleg prin independență o anumită formă de autarhie, o autosuficiență neconstrânsă de condițiile obiective din jur. Cam cum ar fi societatea nord-coreeană, de pildă. De fapt, independența este din ce în ce mai greu de atins pe măsură ce, din zorii modernității și până azi, își face tot mai mult loc un alt concept, o altă realitate: interdependența.

Din punct de vedere politic, independența presupune o neatârnare față de o putere străină, lipsa oricărei forme de supunere a unei entități statale față de alta (tribut, jurământ de credință, relații de vasalitate etc.). La începuturile statului modern român, independența României a fost proclamată formal la 10 mai 1877 prin sancționarea sa de către Domnitorul Carol I. A fost câștigată de facto prin participarea României la Războiul de Independență din 1877 – 1878 și a fost recunoscută pe plan internațional prin prevederile Tratatului de Pace de la Berlin din 13 iulie 1878. Cel puțin formal, de atunci și până astăzi, România nu și-a pierdut independența și corolarul ei, suveranitatea.

În ceea ce privește Basarabia, aceasta și-a declarat independența, prima oară, la 24 ianuarie 1918, ca Republică Democratică Moldovenească. Pas firesc și necesar, ce a atras după sine următoarea decizie organică și anume proclamarea Unirii sale cu România, în 27 martie 1918. După zecii de ani de ocupație rusă comunistă, alte două momente au făcut istorie: proclamarea suveranității de stat a RSS Moldova, la 23 iunie 1990, respectiv proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991. Cursul firesc al istoriei stă încă deturnat, până la realizarea reUnirii, după modelul anilor 1917 – 1918.

Să notăm în treacăt că mai sunt și alte declinări ale independenței, mai ales în epoca contemporană: independența energetică, independența alimentară, independența financiară – și exemplele ar putea continua. Periclitarea oricăreia dintre acestea șubrezește independența statului ca întreg, riscând să-l coboare până la nivelul de „stat eșuat” (sau „capturat”, după caz...). În prezent, statele își pot susține din ce în ce mai greu un anumit grad de independență, înțeleasă în sensul clasic al termenului. Și fiindcă globalizarea este un fenomen real și care nu mai poate fi ignorat, au apărut în chip firesc și reacții la aceasta. De la mișcările politice suveraniste, uneori cu nuanțe radicale, la mari conglomerări statale, la adevărate blocuri (trans)continentale. Acestea din urmă vizând alianțe de state, organizate pentru a face mai ușor față provocărilor și vitezei schimbărilor. Marile blocuri politico-economice continentale sunt Uniunea Europeană, Uniunea Economică Eurasiatică, Asociația Statelor din Asia de Sud-Est, Mercosur, Uniunea Magrebului Arab, Acordul de Comerț Liber din America de Nord etc.

Asocierea statelor în mari blocuri continentale vine însă la pachet și cu un anumit grad de cedare de suveranitate. În UE, de exemplu, orice țară care intră în acest club trebuie să respecte regulile comune ale clubului. Sau să se retragă, dacă nu-i convine (cazul Marii Britanii în 2020). Într-adevăr, nu poți să aderi la o organizație doar pentru beneficii, fără însă să-ți asumi și obligațiile. Iar asumarea obligațiilor presupune, de cele mai multe ori, și renunțarea la anumite atribute ale suveranității naționale. Mai ales, în cazul UE, pe măsura transformării acesteia dintr-o organizație sui generis într-o confederație statală sau chiar federație. Căci ce altceva este Parlamentul European decât un parlament supranațional? Sau ce altceva este Comisia Europeană decât un guvern supranațional? Da, există și Consiliul European, în care fiecare stat este reprezentat egal și are drept de veto – ultim atribut al suveranității statale. Dar și acesta este pus serios sub semnul întrebării, pe măsură ce se apropie înlocuirea regulii deciziei unanime cu cea a majorității calificate. Nu comentăm aici dacă aceste schimbări sunt bune sau rele. Evident că au și avantaje, și dezavantaje. Putem anticipa o ascuțire a confruntării dintre suveraniști și federaliști. Dar trebuie spus clar și explicat limpede, pe înțelesul oricui: calitatea de membru al UE presupune că nu mai poți face de capul tău chiar tot ce vrei, chiar dacă în mod sincer ai cele mai bune intenții. Dacă accepți, cedezi din suveranitate, îți pierzi unele atribute ale independenței. Dacă nu accepți, suporți consecințele: ale izolării, ale subfinanțării, ale subdezvoltării. Pentru că astăzi nicio țară, nici chiar America, nu mai pot trăi într-o superbie a izolării. O vorbă populară românească spune: „cine dă banul, acela comandă muzica”. Este o paralelă simplistă, da! Însă doar pentru a sublinia mai apăsat ideea de bază.

În privința Republicii Moldova, lucrurile cu independența stau și mai vesel. Lipsită de resurse naturale importante, fără ieșire la mare și ocolită de marile rute comerciale, trăind de pe azi pe mâine din ajutoarele externe și remitențele emigranților moldoveni, cu zone separatiste scăpate de sub controlul constituțional, cu zone autonome formând coloana a V-a a fostei puteri coloniale, cu o populație din ce în ce mai puțină, mai sărăcită și mai îmbătrânită, biata Basarabie își trâmbițează la ocazii o independență iluzorie, în care nici ea nu prea mai crede. Fără a mai pomeni de caracterul artificial al acestui stat, rod al unui viol săvârșit de doi dictatori: Hitler și Stalin. Și, mai ales, fără a lua în considerare că Părinții redeșteptării naționale românești (cei din 1986 – 1995) au văzut Independența doar ca preludiul firesc al reUnirii...

Dacă însă Bucureștiul și Chișinăul și-ar pune în comun, într-un singur stat întregit, acele resurse de care încă dispun, atunci vocea aceasta comună ar avea o mai mare greutate în concertul european. Ca și a Germaniei, după unificarea din 1990. Gradele de independență ale unei noi Românii, reîntregite, ar putea crește într-o perioadă ostilă acestui fenomen. Puterea de influență ar crește, spre beneficiul tuturor cetățenilor. Autarhia nu mai este posibilă. Nu putem noi produce într-o singură țară, cantitativ și calitativ, tot ceea ce avem nevoie. Unii dintre noi înjurăm Occidentul, dar conducem mașini produse pe alte meleaguri, ne trimitem copiii la școli de prestigiu din străinătate, ne facem vacanțele nu la Slănic Moldova sau Vadul lui Vodă, ci în insule exotice, ne place să ne îmbrăcăm în haine ,,de firmă” cu etichete occidentale, dar produse de mână de lucru ieftină de prin Asia... Nu că ar fi în sine rele toate acestea, dar să nu fim ipocriți! Care autarhie? Care auto-suficiență? Ca cea din Coreea de Nord?

Independența începe de la aspectele ei de bază: să ai o țară întreagă, să nu ai trupe străine de ocupație pe teritoriul național, să nu permiți autonomii aproape secesioniste sau tendințe separatiste, să nu trebuiască să stai cu mâna întinsă după ajutorul internațional, să fii suficient de atractiv ca stat pentru a-ți ține cetățenii acasă... Și, mai ales, să realizezi un corect echilibru între drepturi și obligații, între libertăți și constrângeri. Altminteri te așteaptă haosul. Care este premergătorul dezintegrării. Doar rezolvând mai întâi aceste condiții esențiale, putem vorbi mai apoi de nuanțele, intensitatea și direcțiile de acțiune ale unei independențe din ce în ce mai întărite. Care nu va atinge nicidecum perfecțiunea, dar care va tinde mereu spre ea. Și abia atunci ,,vom fi iarăși ce-am fost, și mai mult decât atât”. Până atunci însă, vom rămâne mărunți chibiți căutând scuze, găsind vini în oricine numai în noi nu, și țesând la nesfârșit teorii conspiraționiste despre străini invidioși care și-au făcut un ideal în viață din a ne ține pe loc... De fapt, independența noastră reală ar trebui să plece din independența față de răutatea din noi ce ne macină. Restul sunt doar lozinci sforăitoare spuse la ocaziile oficiale de mărunții mai-mari ai zilei. Ca să fim cu adevărat independenți, trebuie mai întâi să ne biruim pe noi înșine. Ceea ce, uneori, am fost în stare.