Euromaidanul ca o nemiloasă şcoală a vieţii

Prezentul continuu

Ultimele evenimente din Ucraina se constituie, neîndoielnic, într-o lecţie. Nu este vorba, desigur, de un studiu instituţional sau autodidact, ci despre o şcoală a vieţii care ne oferă ocazia să învăţăm dintr-o experienţă amară.

Cum se delegitimează o guvernare

Când, la finele anului 1970, generalul Wojciech Jaruzelski a ordonat armatei poloneze să tragă împotriva greviştilor şi a protestatarilor, la Gdansk, omorând circa 300 de persoane, Nicolae Ceauşescu a declarat că „nicio conducere comunistă care trage împotriva propriului popor nu merită dreptul de a conduce”. Acest avertisment, după cum arată Larrry L. Watss în cartea sa „Păzeşte-te, Doamne, de prieteni”, a fost inclus în toate manualele ofiţerilor români, începând de atunci şi până la revoluţia din 1989.

Din nefericire pentru el, dar mai cu seamă pentru România, liderul comunist de la Bucureşti a uitat ulterior de propriile indicaţii. Oricum, afirmaţiile sale din 1970 sunt nişte reguli de manual pentru orişice regim politic. Până şi pentru unul comunist, necum pentru o democraţie.

În cazul în care un conducător ordonă să se deschidă focul împotriva cetăţenilor ţării sale, puterea lui pierde orice legitimitate. În această situaţie, chiar şi neoconservatorii, nemaivorbind de socialişti şi liberali, acceptă că o răscoală populară este justificată.

Orice stăpânire e de la Dumnezeu, spunea apostolul Paul, şi trebuie respectată. Dar numai până în momentul în care aceasta îşi depăşeşte atribuţiile şi începe să ucidă după bunul ei plac.

Lecţiile Euromaidanului

Astfel stând lucrurile, Kievul a dat mai multe lecţii de viaţă întregului spaţiu postsovietic care oscilează încă între libertatea occidentală şi „taiojnîi soiuz”, după cum este poreclită pe Euromaidan aşa-zisa uniune vamală. Iată doar câteva dintre ele.

1. Statul, după May Webwr, posedă monopolul asupra folosirii legitime a forței. Inclusiv a celei fizice. Dar numai în condiţii regulamentare. Reprimarea excesivă a protestelor paşnice descalifică puterea care ordonează să se tragă în propriul popor. Exact asta s-a întâmplat la Kiev. Incitaţi de Putin, Ianukovici şi ciracii lui au încercat să sperie mulţimile de manifestanţi, utilizând împotriva lor gloanţe de război, fapt în urma căruia aproape 100 de persoane şi-au pierdut viaţa.

2. Protestele de la Kiev au arătat că lipsa unui stat de drept şi a unei democraţii autentice e un pericol de moarte, iar mâna forte din fruntea unei autocraţii e o mare iluzie. Oricât de tare în parcare s-ar da conducătorul unei ţări putrede de nelegiuiri, regimul său se poate prăbuşi oricând precum un castel de cărţi.

3. Orice şef de stat, chiar şi cel ales direct de întreg poporul, poate fi demis sub presiunea străzii, dar numai în baza prevederilor constituţionale. Dacă este respectată legea, destituirea unui preşedinte sau căderea Guvernului nu poate fi considerată lovitură de stat, după cum insinuează propaganda rusă în cazul lui Ianukovici.

4. Europenizarea şi democratizarea efectivă sunt singura garanţie a echilibrului social şi a stabilităţii politice. Interesul Ucrainei şi Republicii Moldova este să se ralieze standardelor UE cât mai curând posibil, să aibă o justiţie independentă, să combată corupţia şi nepotismul la vârf, să decriminalizeze aparatul de stat. Guvernanţii să nu umble cu fofârlica, în caz contrar, situaţia poate oricând scăpa de sub control şi degenera într-o revoltă populară.

5. Orice revoltă populară, oricât de justificată ar fi, este bine să fie evitată, totuşi, dacă e posibil, bineînţeles, întrucât are întotdeauna efecte adverse. Rada Supremă a Ucrainei a abolit deja, precum se ştie, legea privind principiile politicii de stat în legătură cu limbile minorităţilor din august 2012 pentru a anula astfel statutul de limbă regională a limbii ruse. Numai că victimă colaterală a acestui amendament a devenit şi româna care era limbă regională în unele sate din regiunea Cernăuţi. Dacă vrea să fie parte a Europei, Ucraina va fi obligată să respecte drepturile minorităţilor.

6. Prăbuşirea lui Ianukovici a demonstrat o dată în plus că sforile separatismului sunt trase la Moscova. Iată de ce oricine va căuta să provoace dezintegrarea teritorială a Republicii Moldova va trebui să intre în pielea unui trădător ordinar cu toate consecinţele ce decurg din această infracţiune gravă. Al doilea Tiraspol pe teritoriul controlat de autorităţile moldovene nu va fi tolerat sub nicio formă.

7. Într-un fel, Euromaidanul s-a dovedit a fi o continuare a protestelor de la 7 aprilie 2009 din Chişinău care de asemenea au fost o formă de rezistenţă împotriva trecutului sovietic şi a pericolului unei noi rusificări a Republicii Moldova. Acest fapt se constituie într-un avertisment pentru comunişti, dodoni, şelini, renaţi şi formuzali, putini, rogozini, pentru toţi cei care flutură zdreanţa imperială sovietică şi îndeamnă lumea să renunţe la Europa în favoarea munţilor Ural şi a stepelor Kazahstanului.

8. Să fie clar: aidoma ucrainenilor care nu vor înapoi în „holodomor”, românii Moldovei de Est, dar şi de oriunde, nu vor mai permite un nou „pohod na Sybir”, vorba lui Vasile Alecsandri. Ei s-au săturat de „grozavul şir” istoric, de lupi flămânzi, de urşi albi şi de cazaci „cu ochi de ciur”. Cei care vor încercă să ne facă asta vor trebui să plătească scump. Cine nu crede, să urmărească ce i se întâmplă astăzi lui Ianukovici.