Compromisul lui Kissinger

Punct de sprijin

Citisem recent o recenzie amplă la cartea nou-apărută a lui Henry Kissinger „World Order” care, cu siguranță, merită să fie studiată cu creionul în mână.

Kissinger nu oferă o listă exhaustivă de soluții politice. În schimb, ne propune un mod de abordare, de gândire și de percepție a evenimentelor care diferă substanțial și chiar vine în contradicție cu discursul actual din politica externă mondială. Și dacă astăzi istoria diplomației este considerată drept ceva învechit și inutil, autorul, invers – recurge la o analiză a experiențelor anterioare, face analogii și recurge la paralele între trecut și prezent.

Autorul a avut o carieră extraordinară. Care începe în anii ‘50 ai secolului trecut prin publicarea unui studiu despre armele nucleare din Europa. Este profesor de administrare publică la Harvard, apoi devine consultant în administrația lui John F. Kennedy. În 1968, președintele Nixon îl numește în funcția de consilier în problemele securității naționale, iar în 1973 ocupă postul de secretar de stat pe care îl păstrează și în administrația lui Ford.

Pe parcursul întregii cariere, Kissinger a implementat principiile teoretice ale realismului clasic pentru atingerea obiectivului de echilibru global al forțelor. Împreună cu președintele Nixon, a promovat politica de destindere în raport cu URSS, a restabilit relațiile cu China, a contribuit decisiv la încetarea războiului din Vietnam, a fost mediator în negocierile dintre arabi și israelieni care s-au finalizat cu încetarea războiului. În fond, Kissinger a câștigat jocul cu URSS și în China, și în Orientul Mijlociu. Abordarea lui Kissinger nu a constat în lansarea campaniei contra URSS, dar în formularea unui răspuns productiv care ar menține balanța forțelor. Rezultatele acestei politici sunt cu adevărat impresionante. Probabil, niciunul din urmașii săi în politica externă a SUA n-a obținut atâtea rezultate.

Ce aș putea să sugerez? În primul rând, cartea acestui om politic de excepție trebuie citită. Eu cu siguranță o voi face. În al doilea rând (e concluzia mea personală care rezultă doar din recenzia citită), doar politica realistă conduce la rezultate. Deși Kissinger niciodată nu a promovat o politică slabă și în niciun caz nu poate fi considerat „porumbel”, a fost tot timpul criticat dur de șoimi - și din stânga, și din dreapta, și de liberali, și de neoconservatori. Fiind acuzat că duce o politică de închinare față de URSS, până la urmă a câștigat bătălia. Iar toți cei care l-au criticat, într-un fel sau altul, au recurs la abordarea lui Kissinger. Președintele Reagan care l-a criticat fără cruțare la începutul mandatului, până la urmă a semnat cele mai multe acorduri cu URSS.

Care sunt concluziile pentru noi? Este foarte ușor și, desigur, extrem de spectaculos să fii (sau să pari) șoim. Să lupți pentru idealuri, adevăr (istoric în varianta noastră, ceea ce în opinia mea e un nonsens, din simplul motiv că istoria nu este știință, ci doar o interpretare deloc imparțială a evenimentelor) etc. Analogiile cu politicul autohton le găsiți singuri. Iar noi suntem campioni neîntrecuți la ruptul cămășii și bătutul cu pumnul în piept. Doar că rezultatele se obțin de politica realistă. Sau mai exact - din compromisul între lupta pentru idealuri și realismul politic. Acesta este compromisul lui Kissinger pe care l-a promovat pe tot parcursul carierei sale politice și a obținut rezultate remarcabile.

Ne-ar fi de un real folos să învățăm de la acest mare politician.